Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru 2007

Departe de Africa - Camera Isabellei


Cuvântul, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Mă amuză şi mă întristează un lucru: în cadrul Festivalului Naţional de Teatru s-au vândut foarte multe bilete la spectacolele bucureştene (care, oricum, puteau fi văzute şi în afara festivalului!), iar la un spectacol precum Camera Isabellei (Needcompany, Belgia), sala mare a TNB a fost plină doar pe jumătate. Cum vine asta? E mai plăcut să faci coadă de cinci ore la Block Bach, pentru a-i urmări pe CRBL şi pe Răzvan Mazilu dansând, în loc să vezi un spectacol absolut extraordinar, semnat de unul dintre cei mai mari regizori europeni contemporani?!

Faptul că în România nu se ştie mai nimic despre Jan Lauwers nu mă surprinde. Mă surprinde însă lipsa de curiozitate a publicului de la noi faţă de producţiile din străinătate. Chiar şi fără supratitrare, Camera Isabellei poate seduce orice tip de spectator, indiferent de limba pe care acesta o vorbeşte. S-a jucat peste tot în lume (inclusiv la Avignon, unde a avut un succes imens) şi e un punct de referinţă în teatrul de azi. Cât despre Lauwers, el este deja un "clasic" al teatrului postdramatic şi obiect de cercetare pentru un teoretician de vârf cum este Hans-Thies Lehmann.

Camera Isabellei începe (deşi "a începe" nu e cel mai potrivit cuvânt aici) fără ca vreo cortină să se ridice, fără ca vreo lumină să se aprindă sau să se stingă şi fără nimic din tăcerea stânjenitoare (punctată de tuse, foieli şi şuşoteli) care precedă de regulă orice spectacol: Lauwers însuşi apare în scenă, prezintă actorii / dansatori / cântăreţi (oare câte lucruri mai ştiu să facă?) şi ne anunţă ce o să vedem. Prezenţa lui Kantor pe scenă în timpul spectacolelor sale ţine deja de mitologia teatrală a secolului XX. Când Lauwers se decide să facă acelaşi lucru astăzi, adică să stea în scenă de la început până la sfârşit, lucrurile se încarcă de alte semnificaţii: pe de o parte, odată ce acceptăm Camera Isabellei ca pe o confesiune, atunci prezenţa lui nu mai incomodează, pe de altă parte nu trebuie trecut cu vederea faptul că Lauwers e îmbrăcat într-un costum alb (Kantor prefera negru), e relaxat şi zâmbeşte mereu (adică exact ce nu făcea Kantor niciodată). Putem crede chiar că e vorba un omagiu, nu scutit de o uşoară ironie, adus regizorului polonez (într-un eseu despre Lauwers, George Banu sesizează chiar o filiaţie între relaţia pe care artistul belgian o întreţine cu obiectele şi cea pe care Kantor la rândul lui a exploatat-o scenic în raport cu straniile sale ustensile)

Primele zece minute din Camera Isabellei sunt bulversante. Nimic din ce vedem nu ne este familiar. Decorul nu e un de fapt un decor: sunt câteva mese încărcate cu obiecte de artă africane aşezate ca la o expoziţie. Nici un fel de intenţie scenografică în acest demers. Obiectele nu se înscriu într-o convenţie teatrală. Ele sunt exact ceea ce sunt. Există o scenă unde ele vor fi prezentate publicului rând pe rând ca la o licitaţie. Ca şi în cazul spectacolului Viaţa cu un idiot (Zholdak), scena nu are un centru al ei stabil. Actorii sunt peste tot şi vorbesc uneori în acelaşi timp. Totul pare ca o repetiţie, o încălzire, iar publicul aşteaptă parcă momentul când spectacolul ar trebui să înceapă. Ceea ce propune însă Lauwers nu este însă o facilă denudare a procedeului, un joc pirandellian, ci o expunere onestă a propriilor obsesii. Un fel de autenticism distilat prin muzică şi dans.

Spectacolul e dedicat memoriei lui Felix Lawuers, tatăl regizorului, iar valoroasa colecţie reprezintă moştenirea pe care acesta a primit-o după moartea tatălui. Spectacolul poate fi interpretat şi ca o exorcizare a unei posibile culpe faţă de trecutul colonial al Belgiei (obiectele de colecţie provin din fostele colonii africane), pentru că, se pare, Lauwers a detestat prezenţa acestei comori în propria casă, iar folosirea lor pe scenă înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât o renunţare, un fel de conciliere cu trecutul, atitudine des întâlnită în teatrul occidental şi căreia nici Brook nu i-a fost străin în explorările sale africane. Lauwers e prea inteligent însă şi are prea mult umor ca să se limiteze doar la o simplă pledoarie ideologică.

Lehmann spune că, datorită concesiilor pe care trebuie să le facă în plan narativ, teatrul postdramatic pierde un lucru: suspansul. Atât la Zholdak (Viaţa cu un idiot), cât şi la Lauwers se simte această lipsă. Dar dacă la Zholdak ea nu e compensată cu nimic în plan narativ (regizorul ucrainean e prea dezlănţuit ca să-i mai pese de aşteptările publicului), Lauwers, mai generos (dar nu mai puţin viclean), păstrează iluzia unei fluidităţi epice prin folosirea unui personaj (care nu e central decât prin faptul că se află în mijlocul scenei): Isabella (Viviane De Muynck). Mai preţios spus, adică în termenii lui Lyotard, Lauwers provoacă o "întoarcere a narativului în nonnarativ".

A aştepta însă suspans de la un spectacol ca acesta e ca şi cum a-i citi un roman de Nabokov pentru a afla ce se întâmplă mai departe. Cine mai are nevoie de suspans într-un spectacol în care orice scenă se savurează cu o plăcere de nedescris, unde umorul şi tristeţea sunt unul şi acelaşi lucru şi unde muzica, fabuloasă, ţi se lipeşte de suflet ca o cămaşă udă de corp?!


Camera Isabellei
Needcompany, Belgia
regia: Jan Lauwers; cu: Viviane De Muynck, Anneke Bonnema, Hans Petter Dahl, Julien Faure, Benoît Gob, Misha Downey, Tijen Lawton, Louise Peterhoff.



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Ionuţ Sociu


Alte articole

 Dans cu copite de capră la Festivalul Naţional de Teatru 2007, Gina Şerbănescu
 Ambiţii naţionale - Festivalul Naţional de Teatru 2007, Alice Georgescu
 Simple impresii - Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 2007, Alice Georgescu
 Teatrul românesc, între sondajul CURS şi FNT 2007, Oltiţa Cîntec
 Festivalul Naţional de Teatru: A doua rundă - FNT 2007, Mihaela Michailov
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer