Teatrul românesc, între sondajul CURS şi FNT 2007

Cam în acelaşi timp în care debuta ediţia 2007 a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), un studiu realizat de CURS constata, cu metode ştiinţifice, că 90 la sută dintre români nu merg niciodată la teatru. Contrazicînd constatările, la FNT, biletele puse în vînzare s-au epuizat ca pîinea caldă. Şi cînd te gîndeşti că FNT-ul a durat aproape două săptămîni şi a adus în Capitală un număr semnificativ de reprezentaţii româneşti şi străine faptul că lumea a dat năvală în sălile de spectacole poate fi interpretat în mai multe feluri: 1. La casele de bilete au ajuns restul de 10 la sută din statistici! 2. La Bucureşti, mersul la teatru a devenit o practică mondenă. 3. Asistăm la o reîntoarcere masivă a publicului la arta scenică. 4. Lumea doreşte să vadă spectacole de bună calitate, iar un festival, darmite unul naţional, este un garant al valorii.

Despre FNT 2007 poţi spune multe, dar în primul rînd trebuie să recunoşti că a fost o ediţie maraton, cu de toate pentru toţi: teatru, dans, lansări de carte, conferinţe, întîlniri, repetiţii deschise, expoziţii, sistematizate pe module şi secţiuni. În anumite cazuri au fost prea "de toate", pentru că anumite spectacole nu se ridicau valoric la standardele unei reuniuni care-şi propune, prin manifest, să evidenţieze de bine starea estetică a unei stagiuni. Regizorul a constituit, din nou, pentru a treia oară consecutiv, ţinta declarată a selecţionerului Marina Constantinescu. La noi încă autoritate absolută a actului scenic, regizorul determină prin forma şi inspiraţia sa de moment destinul unui spectacol şi recunoaşterea naţională a unui teatru. A devenit o adevărată strădanie managerială ca directorii să prindă loc în agendele încărcate ale regizorilor bine cotaţi. Acceptînd, cei mai mulţi, necondiţionat textul/spectacolul propus de regizor, indiferent de programul repertorial al instituţiei (acolo unde el există), de obiectivele de perspectivă ori de contextul comunitar în care aşezămîntul funcţionează. Aşa că nu te miri dacă, în ultimii trei ani, pe afişul FNT-ului (excelent ca alcătuire foto/tipo/grafică, dar intrat într-o zonă a obişnuitului prin conservarea acestei alcătuiri) ai întîlnit cam aceleaşi nume! N-or mai fi şi alţii. Era, totuşi, firesc, ca după trei ani de privit exclusiv către regizori, să descoperi oameni noi, tineri sau nu, care să merite şi ei selecţia. M-am mai întrebat şi cu alte ocazii ce se întîmplă cu absolvenţii de Regie: sînt atît de modeşti profesional? se orientează spre alte profesiuni? nu apucă să lucreze?

Revenind la regizorii acreditaţi, nu toate spectacolele acestora au fost de top. S-a vrut, poate, portretizarea lor din perspectiva mai multor creaţii. Gurile bîrfitoare spun că anumiţi regizori nu puteau lipsi din FNT, în timp ce alţii, deşi aveau rezultate cel puţin interesante, au fost deliberat ocoliţi. Ce-a lipsit? După părerea mea, Faustul lui V.I. Frunză de la Baia Mare şi Unchiul Vania al lui Andrei Şerban, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca. Ar fi meritat-o ambele. Revenind la cei trei ani de formulă FNT-regizor, perpetuarea ei a determinat conturarea unei doze mari de previzibil, pentru că, urmărind suita premierelor din ţară, puteai anticipa relativ uşor ce configuraţie va avea programul reuniunii naţionale.

În scenografiile spectacolelor lui Thomas Ostermeier invitate la FNT existau două acvarii (de fapt, un acvariu şi un bol) cu peştişori frumos coloraţi, exotici, care atrăgeau privirile. Nu ştiu de ce, involuntar dar rapid, am asociat imaginea teatrului românesc al momentului cu aceste obiecte decorative care, în imaginarul teatral al germanului, erau criptate estetic. Teatrul românesc mi s-a părut un acvariu spre care priveşte curioasă societatea. Uneori, deşi nu e indicat, mai şi bate cu degetul în pereţii lui transparenţi. În special guvernanţii care, gîndind în perspectivă la anul electoral ce se apropie, au devenit extrem de generoşi cu bugetul manifestării. Să nu uităm că, în 2007, a mai intervenit un factor care a obligat FNT să fie "pe picior mare": evenimentele teatrale de la Sibiu-capitală culturală europeană, care a cam adus pe-acolo caimacul continental al genului.

Un semn de asumare a statutului de cultură minoră poate fi interpretat gestul de a programa tocmai în seara deschiderii oficiale un spectacol străin: Filosofii de Josef Nadj. În ciuda cărţii sale de vizită impresionante şi a ospitalităţii noastre tradiţionale cu care ne mîndrim atît de mult, ideea mi s-a părut nepotrivită, căci era vorba despre Festivalul Naţional de Teatru. Să înţelegem că tot străinii sînt cei care ne fascinează şi cărora trebuie să la facem reverenţe? Altfel, trupele străine au fost, atîtea cîte le-am văzut, de marcă, chiar dacă producţiile itinerate nu erau tocmai de dată recentă. Prezenţele europene sînt mai mult decît necesare: ne dau posibilitatea comparării, a raportării, prin eşantioane, la pulsul european. Şi ne reintroduc pe traseul schimbului de valori artistice.

Animaţia de la intrarea în sălile de spectacole de la FNT e un semn bun, dar nu e revelator, întrucît ceea ce se întîmplă în Bucureşti nu e valabil şi pentru celelalte, cele mai multe teatre din Romania. Majoritatea nu au programate spectacole decît la sfîrşit de săptămînă, iar atunci, cu cît te îndepărtezi de data premierei, cu atît spectatorii sînt mai rari. În cele mai multe oraşe există doar publicul de premieră, multe montări, chiar împlinite artistic, decăzînd pentru că, la sediu, se joacă tot mai rar. Noroc cu festivalurile, care le mai scot prin ţară şi prin lume. E cazul Inimilor cicatrizate, montat de Radu Afrim la Constanţa, reprezentaţie care, revăzînd-o recent, mi s-a părut mult sub nivelul de la data primei întîlniri cu publicul. Şi nu numai din cauza condiţiilor de deplasare, diferite din punct de vedere al spaţiului, ci şi întrucît la sediu a avut o pauză de programare prea lungă. Revenind la public, teatrele noastre nu fac eforturi pentru a-şi educa publicul, pentru a-l apropia şi fideliza. Omoloagele occidentale au departamente speciale pentru asta, iar în programele lor sezoniere direcţia e prioritară.

FNT 2007 a fost şi bucuria cîtorva reveniri. Cea mai spectaculoasă îi aparţine Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, venit la Bucureşti cu OO!, după Ion Creangă, creaţie colectivă coordonată de Alexandru Dabija (iată că, în ciuda aparenţelor, poziţia regizorului autoritar pierde teren, pentru că mai există şi alte formule de lucru la scenă) şi Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele de Petr Zelenka (regia Radu Afrim). TT-ul a surclasat prestaţia multor Naţionale, aduse ca să nu mai stea pe banca de rezerve. Apropo de formule de lucru la scenă, una la fel de productivă estetic e aceea a tandemului regizor-dramaturg, a colaborării lor strînse pentru conturarea textului de spectacol, într-un work in progress care merge pînă aproape de premieră. Ca la Sado-Maso Blues Bar de Maria Manolescu (regia Gianina Cărbunariu), care arată cum poate fi exploatat creator spaţiul, teatral şi non-teatral, relaţia actor-privitor, demonstrînd (dacă mai era nevoie) că un teatru şi misiunea lui instituţională nu depind numai de clădirea în care funcţionează.

O părere de rău personală este aceea că Teatrul Luni de la Green Hours, aflat acum într-un moment organizaţional dificil, dar într-unul artistic spectaculos (cu prezenţe şi lauri internaţionali la Edinburgh, New York, Basel) şi care, în plus, împlineşte în aceste zile un deceniu de activitate, a fost lăsat în afara festivalulului. Asociat FNT-ului la ediţiile precedente, acum n-a mai avut loc, aşa că, silit de context, şi-a făcut propriul "Off" (nu Of!).

FNT nu e o oglindă fidelă a teatrului românesc al prezentului. În continuare etatist, sistemul nostru teatral funcţionează pe principii care nu încurajează concurenţa reală şi eficienţa artistică. Sigur, FNT-ul nu urmăreşte chestiunile structurale şi instituţionale ale scenelor autohtone. Dar ceea ce ajunge pe afişele acestor instituţii şi ceea ce intră în diferitele selecţii sînt efectele menţinerii aproape exclusive a structurilor de stat. În multe cazuri, neproductive. De asta spuneam că teatrul românesc arăta, cel puţin la FNT, ca un imens acvariu, cu vietăţi frumos colorate, care, din cînd în cînd, animă societatea, o înfrumuseţează. Dar care teatru, după ce luminile FNT-ului se sting, se vede tot mai palid, din cauza apei stătute.

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.