Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a doua - FNT 2007

Ziua a doua, adică 4 noiembrie 2007, deşi ar trebui să fie, de fapt, a treia: să nu uităm că ediţia a fost lansată încă din 2 noiembrie 2007, la Sibiu, prin Faust (Teatrul "Radu Stanca", r. Silviu Purcărete). Aşadar Bucureşti, 4 noiembrie 2007, o zi deschisă la Teatrul Odeon de către Insula, spectacolul Teatrului "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe.

Cine n-a avut vreme (fiind jucat la amiază) sau chef (fiind teatru-dans...) să-l vadă, a ratat dovada că, uneori, teatrul-dans chiar merită atenţie, că poate fi şi altceva decât mişcări întortocheate şi de neînţeles. Trupa de la "Andrei Mureşanu" a ocolit capcanele unui asemenea spectacol enervant, în care bieţii actorii sunt, frecvent, semne de punctuaţie în eseul pre(ten)ţios al regizorului. Şi asta fiindcă regizorul (Florin Vidamski) şi coregraful (Fatma Mohamed) au lucrat, în Insula, pe un suport clar de poveste, permiţându-şi să dezvolte nuanţe de mişcare fără teama că spectacolul îi va încurca pe spectatori. Captive într-un spaţiu strâmt (un culoar între gradenele de spectatori, aflaţi în scenă), cele două cupluri de personaje ale spectacolului s-au închegat într-o poveste de căutare existenţială, în care au încăput atât bucuria intimităţii de cuplu, cât şi suspansul flirtului, conflictul, pedeapsa şi disperarea rupturii relaţiilor. Totul, derulat într-un tempo lent, de insistenţă a gestului mărunt care nuanţează, prin metaforă, ansamblul, şi, din loc în loc, grăbiri de mişcare, care au ţinut şi mai treaz publicul. A contat mult muzica, semnată de Ketil Bjornstad (Norvegia), plină de melodicitate, încărcând scena de o greutate e emoţiei şi, în felul ăsta, acoperind unele stângăcii de mişcare ale actorilor-dansatori.

Nu vroiam să ratez nici Ce zile frumoase!, jucat în Sala Atelier a TNB, fiind sigur că nemţii (Kleines Theater Kammerspiele Landshut) aveau să aducă altceva decât o execuţie corectă, ireproşabilă a piesei lui Beckett. Dar n-au făcut-o. Într-adevăr, scenografia (o platformă circulară de cărămizi, la baza căreia erau o droaie de resturi casnice, parcă în stilistica lui Frunză de reciclare a materiei), proiecţiile video din fundal (cu noapte şi nori negri), muzica (aproape horror, cu dangăne de clopote), luminile (concentrate pe sepia, îmbrăcând totul într-o stare de vechime) şi, mai ales, actoria (Magda Stief şi Robert Spitz) - au dat, laolaltă, ditamai lecţia de prezenţă teatrală justificată, de emoţie, de sens scenic. Pe bune. Au fost bifate cele mai tari nuanţe din textul beckettian, de la celebrarea inconştientă a degradării, la îngroparea omului în pământul uscat al traiului său, lipsit de orice gust. Dar, dar... Tocmai fiindcă, pe scenă, fiecare lucruşor îşi făcea atât de bine treaba, s-a întâmplat că, după primele douzeci de minute, cam toată lumea "s-a prins" de ideea spectacolului, aşa încât următoarele nouăzeci de minute au fost plictisitoare prin inevitabila lor redundanţă. N-a fost nici un moment de surprindere a publicului cu ceva care să-i ceară o altă atitudine, care să-i schimbe starea de primire a spectacolului. Păcat, aşa ceva ne trimite la chestiunea prelucrării textelor de teatru pentru a le face să corespundă, prin montare, vitezei de receptare din 2007.

Minunea zilei de 4 noiembrie 2007 s-a întâmplat în cu totul alt loc şi a fost produsă de un cu totul alt teatru. Locul a fost sala "George Constantin" de la "Nottara" iar teatrul producător a fost ACT-ul. E vorba de Amalia respiră adânc, de Alina Nelega, text regizat de Mariana Cămărăşan, în scenografia Alexandrei Penciuc şi în interpretarea Cristinei Casian. Spun "minune" şi îmi asum riscul de a părea mistic, pentru că doar aşa se înţelege cât de bine s-au descurcat cele trei tinere autoare ale recitalului. Ştiam că textul Alinei Nelega e dificil, pentru orice fel de actor, întrucât prezintă vârstele unei femei măcinate de basmul criminal al comunismului. Unde mai pui că ai de-a face cu un limbaj uneori poetic, alteori frust, cu ascunderi de sens, cu multă satiră, aproape de alegorie. Dar n-aş fi crezut că o proaspătă absolventă de actorie (UNATC, Cristina Casian, 23 de ani) poate avea, realmente, curajul de a se înhăma la un text atât, atât de solicitant, pe care să-l mânuiască (şi valorifice) printr-un stăpânire atât de matură a tehnicilor, ştiind să salte fără stridenţe de la o vârstă a alta a personajului, de la un limbaj la altul al textului. Sala a fost pur şi simplu "pe spate", faţă de cât de mult o făptură fragedă precum Cristina Casian poate să conţină atâta talent şi control actoricesc. Nu rata aşa ceva, nu-ţi refuza aşa cadou actoricesc.

PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.