Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a treia - FNT 2007

A treia zi a început la Teatrul ACT, în prezenţa multor personalităţi din critica românească de teatru, fiind lansate câteva volume de specialitate. De fapt, a fost mai mult decât o banală lansare, având în vedere că s-a celebrat colecţia de cărţi, de şi despre teatru, a Facultăţii de Teatru şi Televiziune (FTT) din Cluj-Napoca.

Cinci la număr, toate apărute la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj, în 2007, volumele au impresionat prin apariţia lor simultană, semn al disciplinei celor de la FTT de a produce ceva ce lipseşte atât de mult în cercetarea teoretică din teatrul românesc. Adică un manual de exerciţii specifice de actorie, practicate şi scrise de un strălucit pedagog american de teatru, pe nume Robert Cohen (prezent la Cluj, în 2006, pentru un workshop de actorie la aceeaşi FTT). Tradusă de Eugen Wohl şi Anca Măniuţiu, având o structură mai degrabă didactică, cartea se numeşte Puterea interpretării scenice şi poate servi, oricând, drept metodologie de studiu actoricesc. A urmat lansarea volumului de dramaturgie Umbra albastră, în ediţie bilingvă (tradusă de acelaşi Eugen Wohl), avându-l ca autor pe teatrologul şi dramaturgul texan Bryan Reynolds. De văzut şi spectacolul bazat pe acest text, care se va juca miercuri, 7 noiembrie 2007, la ora 22.00, la Teatrul Mic!

A fost, mai apoi, volumul de eseuri al actorului şi profesorului de actorie Bács Miklós, sub titlul Mască şi rol. Identităţi şi diferenţe, care tratează elemente de psihodramă, aşa cum au fost aplicate de Pirandello. Eseurile "s-au născut din dubii şi căutări", cum a mărturisit autorul, fiind o carte "nesărată pentru cititori", dar utilă oricui vrea să facă carieră în actorie. A mai fost şi Teatralitatea - un concept contemporan, de Nicolae Mandea, profesor de regie la UNATC, volum remarcat prin accentul pus de autor mai ales pe teatralitatea sfârşitului de secol XX. Cât despre Eroii, bufonii şi măştile din curtea şcolii. Ghid alternativ pentru copii, profesori şi adolescenţi atinşi de morbul teatrului, numai de bine. Zic asta pentru că volumul încurajează învăţământul teatral preuniversitar, singurul care poate să formeze o nouă şi avizată generaţie de publicuri, fiind un volum scris de mai mulţi autori, printre care Eugen Wohl şi Eugenia Barbu. În orice caz, jos pălăria pentru încăpăţânarea FTT-ului de a continua scrierea şi publicarea textelor de teorie, estetică şi istorie teatral-cinematografică.

N-am ratat nici Voltes, de Catherine Diverres, spectacolul de teatru-dans al Centre National Choregraphique de Rennes et de Bretagne, jucat la Centrul Naţional al Dansului, în Sala Rondă. Nu l-am ratat, cu toate că nu prea ştiu nici acum ce m-a ţinut în scaun până la capăt. Poate nevoia de a găsi o logică în ceea ce vedeam. Adică mă chinuiam, din obişnuinţă, să văd o poveste acolo unde, de fapt, nu era locul pentru asta. Aşa că mai nimic n-am înţeles din amestecul de balet clasic şi motive ale dansului contemporan, pe care cele două dansatoare îl nuanţau la fiecare nouă intrare în scenă, spectacolul fiind o alternare continuă de solo-uri separate. În schimb ar fi trebuit să conteze emoţia mea, ca spectator, în faţa dinamismului energetic al mişcărilor din scenă, care ţâşnea din fiecare răsucire de tors, din fiecare smucire a trupurilor. Spaţiul, în care s-a dansat, a fost gol iar coloana sonoră - zgomote stridente de metale, betoane, ecouri, alteori versuri recitate în rusă şi italiană - a fost ca un atac psihedelic asupra personajelor. Dar n-am simţit nici o emoţie; atâta dicteu abstract de mişcare, fie el executat la cel mai înalt nivel coregrafic, şi lipsa unei situaţii scenice elementare, au lipsit spectacolul de o motivaţie clară. Plus că n-a avut final, deci ar fi putut continua (Doamne fereşte!) la nesfârşit. Ceea ce mă obligă să spun că lipsa totală a unui story, fie el cât de mic, poate duce la sterilizarea teatrului în eprubete de coduri estetice, de care nimeni nu (mai) are nevoie.

De Balul (Teatrul "Radu Stanca" Sibiu, r. Radu Nica), însă, destul de mulţi aveau nevoie şi e nedrept că zeci de studenţi de la UNATC, de la FTT şi de la facultatea de teatru din Sibiu n-au fost primiţi în sala de la Odeon, unde s-a reprezentat de la ora 22.00. Sigur, nu mai era loc, publicul fiind aşezat pe scenă, dar chiar nu s-a putut găsi, în Bucureşti, o altă scenă, mai lată, cu o sală mai mare, pentru un public pe măsură? Mare păcat, mai ales faţă de actorii Teatrului "Radu Stanca" din Sibiu, care au fost nevoiţi să-şi restrângă mult spaţiul de joc. Ceea ce, în cazul Balului, e pur şi simplu păcat. În fine. Chiar merita văzut pentru ideea de a cuprinde, în aproape două ore de teatru non-verbal, istoria românilor din 1920 până în 1989. Bine, ideea nu e nouă, dar Nica şi Mihaela Michailov au lipit-o de contextul românesc, reuşindu-le un spectacol în care cei unsprezece actori au îmbrăcat toate straiele istoriei româneşti, cu toate durerile, prefacerile, prostiile şi plăcerile ei. Şi au făcut-o cu atâta migală şi autenticitate, că îţi vine să scrii un manual de actorie pe marginea Balului. De re-re-revăzut. Şi de ascultat toată coloana sonoră, plină ochi de cele mai tari hituri ale vremurilor.

PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.