Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a patra - FNT 2007

Pentru cei care nu ştiu încă, ediţia de anul ăsta şi-a propus să însemne, înainte de toate, o reverenţă faţă de regizorul Aureliu Manea, faţă de opera şi ideile lui despre teatru. Aşa încât, dacă ultimele două ediţii au fost închinate regretatului Vlad Mugur şi, respectiv, lui Radu Penciulescu, cea de faţă îi aparţine lui "Rică", cum îi zic prietenii. Şi tocmai fiindcă e vorba de Manea, personalitate atât de specială, cu destin trist, retras în sanatoriu; un fel de legendă ascunsă, încă neprofanată de presă, slavă Domnului - festivalul i-a dedicat o dimineaţă întreagă, la Teatrul ACT.

A fost nu atât o întâlnire de personalităţi apropiate maestrului (Vittorio Holtier, George Banu, Ion Cocora, Eusebiu Ştefănescu, Emil Boroghină, Raluca Zamfirescu), cât o întâlnire de evocări intime şi vorbe de duh ale acestuia, care de care mai picantă şi neştiută până acum. Însă dincolo de suculenţa acestui cocktail de mărturisiri, în interiorul ACT-ului s-a întâmplat acea prezenţă spirituală, care tulbură, a portretului lui Manea. Un portret cu suflu de apostol, care inspiră prin neobişnuitul lui, pe care-l simţi cum te cotrobăie pe dinăuntru cu interogaţiile lui esenţiale. Şi e un lucru tare bun că, apropiindu-te de gândirea lui Manea, deodată eşti atras de acest model de creator, care te încurajează să vorbeşti din adâncul viziunii tale, cu emoţie şi fără încercările ridicole de a părea raţional, calculat. Cum se întâmplă, uneori, în cazul criticilor mai puţin tineri, cu unele frustrări şi probleme de recunoaştere a autorităţii lor şi care găsesc un tertip în a se feri de... afişarea emoţiilor. În sfârşit, nu puteam să nu pomenesc de cei care ironizează exaltarea sinceră, aşa cum o vedeam la Manea. S-a vorbit apoi de spectacolele lui, "cu valoare filosofică, fiind evenimente biografice pentru spectatori" (G. Banu), despre şirul de succese şi nelinişti cum doar un vizionar putea să aibă. Unul fragil, aşa cum au demonstrat-o, atât de prudent, documentarele lui Cătălin Ştefănescu şi Gheorghe Preda, vizionate la final. La fel au contribuit şi cele două volume monografice închinate regizorului: El, vizionarul, coordonat de Florica Ichim şi editat, în 2000, de revista "Teatrul AZI" şi Aureliu Manea. Eseu despre un regizor, de Justin Ceuca, apărut la Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2007.

A patra zi a festivalului a însemnat şi începutul unui mic fenomen: Trilogia evreiască (producţie a Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, r. Mihai Măniuţiu), ce a fost deschisă, marţi, pe scena Teatrului "Ion Creangă", prin spectacolul Experimentul Iov. Vor urma Shoah. Versiunea Primo Levi şi Ecleziastul. Fiind unele din cele mai tentante oferte din festival, ca titluri de posibile evenimente, bag mâna-n foc că lumea se va îmbulzi la toate trei. La Iov, cel puţin, a fost jale, căci conceptul scenic n-a permis mai mult de şaizeci de spectatori. Mai exact, Măniuţiu a închis povestea lui Iov într-un spaţiu înalt, octogonal, prevăzut cu mici hublouri prin care spectatorii, aşezaţi de jur-împrejurul acestei scene, să privească spectacolul. A fost o strategie atât de provocatoare, că am observat o solidaritate stranie între spectatori, care se simţeau de-a dreptul excluşi, constrânşi să stea gârboviţi şi să privească drama biblică în mod voyeuristic, din afară, înăuntru. Ceea ce a sugerat accesul vinovat la mit, ca şi un joc al oglindirii, dincolo de mit, în celălalt (pentru că, la capătul opus al scenei, deci dincolo de spaţiul de joc, puteai vedea chipurile celorlalţi spectatori, care, astfel, intrau în ideea scenografică).

Dar în ciuda soluţiilor de spaţiu, limpezi şi funcţionale, am ieşit destul de încurcat de la spectacol. N-am înţeles contradicţia între dramatismul muzicii ebraice, care însoţea scenele şi care "cerea emoţie", şi mişcările aproape amorfe ale personajelor (Soţia, Îngerul lui Iov, Cei Trei Prieteni, mai puţin Iov şi Satana), care transmiteau o senzaţie foarte rece de mecanicitate. Plus că, în comparaţie cu partitura lui Iov (Marian Râlea), ceilalţi actori au avut de executat mişcări parcă neterminate, nedefinite, ceea ce a dat impresia stângăciei actoriceşti (şi ştiu bine că nu e cazul trupei de la Sibiu). A fost, cred, o centrare discordantă pe Iov. Iar ideea de a închide mitul într-o alienare ostentativă (din păcate neconvingătoare, aşa cum o sugera jocul actorilor) a devitalizat textul biblic, rostit pe scenă, text a cărui primă virtute e frumuseţea retoricii. Iar acest lucru a vlăguit semnificaţia unor momente-cheie, de altfel bine lucrate regizoral. Şi mă opresc aici, pentru că e unul din spectacolele de-a dreptul controversate, ca estetică dar mai ales ca receptare.

La urmă de tot, am fost (ca multă altă lume) la Nasul. Produs de acelaşi Teatru "Radu Stanca", regizat, de data asta, de Alexandru Dabija, spectacolul a fost o adaptare a nuvelei omonime a lui Gogol. Dar nu oricum. Ada Milea (!), împreună cu Bogdan Burlăcianu şi două chitare, au apucat nuvela de gulere şi au stors-o de tot ce era naturalist sau, cel puţin, verosimil, obţinând o parodie suprarealistă de zile mari. Cum ne-a obişnuit, de-a lungul anilor, versurile Adei Milea au respirat şi acum o libertate a ingeniozităţii care a dezarmat prin surprizele comicului de limbaj şi de situaţie, atât de simplu rezolvate muzical. A fost aleasă aceeaşi cale de a insista, de a inflama un detaliu mărunt din poveste (nasul pierdut al personajului), până la a-l împinge în hiperbolă. Nu puteai să nu urmăreşti textul cântat, repetat până la obsesie, pentru că întotdeauna versurile era o acumulare înnebunitoare de gesturi exagerate. Aşa că s-a râs pe rupte. Cu refrene, bisuri şi aplauze ca la circ. Ca la Ada Milea.

PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.