Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a cincea - FNT 2007

Tot în Teatrul ACT şi tot cu o lansare de carte a început şi a cincea zi de festival. De data asta, însă, a fost un autor francez, celebru de tot, cărţile sale fiind citite cam peste tot în Europa, unde se studiază teatru. A scris încă din anii '80 în câmpul antropologiei teatrale, de la Mit şi teatru azi (1981) la blockbuster-ul, ca să zic aşa, Antonin Artuad şi întoarcerea la origini (1989, tradusă şi la noi), fiind un invitat de marcă la ediţia trecută a FNT.

Da, e vorba de Monique Borie, profesoară la Institutul francez de studii teatrale. A venit şi anul acesta la festival, ca să ne prezinte un nou volum, scris acum zece ani dar tradus la noi abia acum, în 2007, la Editurile Polirom/UNITEXT. Se cheamă Fantoma sau teatrul care se îndoieşte, deschizând, în felul ăsta, prima conferinţă a acestei ediţii, sub titlul "Teatrul şi fantomele sale". Ştiu, sună greoi şi are ceva intimidant, la lectură, ca orice carte de reflecţii teoretice, de eseuri adică; plus că, ştiind cât de aproape e teatrul de tentaţia filosofiei, ai zice că e încă un volum care... n-o să prea folosească, în mod practic. Ceea ce e fals, pentru că Fantoma sau teatrul care se îndoieşte se adresează din capul locului criticilor şi regizorilor, oferindu-le nişte căi sigure de înţelegere nu atât a "fantomei", cât mai ales a "fantomalului", în dramaturgie şi spectacol. Mai exact, în conferinţa de descriere a volumului, Monique Borie a lămurit o serie de nuanţe legate de motivaţia "straniului", a "insolitului" în teatru, aşa cum apăreau, ca teme, motive şi categorii estetice, la experţi într-ale teatrului metafizic, care revelează invizibilul, precum Craig, Maeterlinck sau Kantor.

Ca mulţi alţii, eram tare curios să văd Audiţia de Aleksandr Galin, la Teatrul de Operetă "Ion Dacian". Cel mai probabil, de vină a fost sinopsis-ul acestui spectacol (Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi), sinopsis scris chiar de regizorul însuşi (Claudiu Goga), în care erau pomenite o groază de idei, interogaţii, teme, una mai apetisantă ca alta. Adică: ratarea existenţială în inima provinciei ruseşti; ruina urbană, care naşte ruina umană; prezentul ca mască ridicolă a unui trecut care împovărează şi, peste toate, viitorul amăgit de speranţe goale. Cam asta vroia să spună şi povestea din Audiţia, dar mai ales decorul (un spaţiu infect, mâncat de jeg şi rugină, de resturi nedefinite), de o precizie plastică şi de o presiune vizuală a cotidianului mizer cum poate doar la Andu Dumitrescu mai vezi (în Plastilina, r. Vlad Massaci). Dar totul a fost tras în jos, de-a dreptul, de jocul unora din cei unsprezece actori de la Iaşi, care au scăpat tempo-ul de sub control, umplând scena de stridenţe, de agitaţie şi făcând din text (aşa cum a fost el scris, cu repetiţii inutile de replici, cu pasaje dezlânate şi situaţii trase de păr, acolo unde îşi propunea să fie naturalist - un text prost scris, ce mai) o gălăgie de vorbe fără prea multe semnificaţii. Cu toate astea, actorii au reuşit, cât de cât, să treacă de pagubele textului şi să construiască, aşadar strict din actorie, multe momente de umor. La care chiar s-a râs.

Nici de la Umbra albastră (Transversal Theatre Company, SUA) n-am ieşit mai încântat. Ca adaptare liberă după Woyzeck-ul lui Georg Buchner, făcută de teatrologul (şi, iată, dramaturgul) Bryan Reynolds, spectacolul n-a fost decât un nou concept teatral în care cel mai bine s-au văzut ambiţiile. Mai întâi dramaturgice, apoi regizorale (r. Robert Cohen, prezent la festival). Ca text, Umbra albastră e un discurs plin de salturi între situaţii, ca un montaj alternat rapid, însă mult prea încâlcit şi solicitant pentru înţelegerea poveştii în ansamblu. Iar ca spectacol, Umbra albastră s-a înglodat într-o căutare mult prea sofisticată printre teme precum rasismul, criminalitatea, misoginismul, hedonismul şi, mai ales, exploatarea mediatică a dramelor. Idei bune, savante în toată regula, dar aşezate pe un suport scenic la fel de derutant ca şi textul. Într-adevăr, spectacolul a curs în viteză, ca un sitcom cu tot tacâmul de tipologii, încurcături, accelerări şi contraste comice. Dar a lipsit o anume potolire a ritmului, care lămureşte povestea, semnificaţiile, relaţiile între personaje. Ca să nu mai zic de jocul actorilor, lucrat din clişee, plusat, insistent. Bine, să zicem că actoria stângace a "dat bine" în contextul scenelor de parodie cruntă la adresa massmediei. Dar nu s-a râs mai deloc (cu toate că asta se urmărea) decât la acele gag-uri accidentale, care n-au nimic de-a face cu miza întregului. Păcat.


PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.