Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a şasea - FNT 2007

Miercuri, 7 noiembrie 2007, festivalul a început iar cu dezbateri despre şi în folosul teatrului. Sau, mă rog, atât cât s-a putut în sensul ăsta. De data asta, însă, a fost rândul teatrologului George Banu să susţină o conferinţă, prin care să-şi prezinte cea mai nouă carte a sa, Scena supravegheată, de la Shakepeare la Genet (Editura Polirom/UNITEXT, 2007).

A fost încă un volum de eseuri şi reflecţii interioare, dense, care nu numai că au dat măsura de teoretician incomplet şi scriitor neîmplinit a lui Banu, cum însuşi a spus-o, ci au adus şi o pătrundere în adânc în zona asta, sensibilă românilor, numită supraveghere. Însă nu de cenzura politică era vorba în carte, nici de cea divină (numită, de către Banu, "verticală"), ci de supravegherea "orizontală", laică, între semeni, ca procedeu dramaturgic de ambientare şi pregătire a conflictului dramatic. Au fost explicate, migălos, tot felul de situaţii concrete, de la Hamlet la Tartuffe, Banu realizând, de fapt, o exegeză despre ceea ce înseamnă "supraveghere" şi "spectator suprainformat". Ceea ce a fost destul ca discuţiile de apoi să lărgească prea mult înţelesul "supravegherii", asupra căruia, totuşi, au căzut cu toţii de acord că nu e decât un "hybris al vegherii". Şi, fiindcă totul ţine, până la urmă, de felul cum regizorul tratează acest motiv al supravegherii, Banu a încheiat: "sfâşierea teatrului se află între opţiunea arhaică şi cea tehnologică a reprezentării supravegherii".

Tot atunci s-a mai petrecut ceva. Ceva ce era de aşteptat, de mult timp, adică acordarea lui George Banu a titlului de "Doctor Honoris Causa", din partea UNATC. A fost un moment cu reverenţe, emoţii şi declaraţii de veche prietenie (Alexa Visarion) încheiat cu un cadou: un album al UNATC, bilingv (română-franceză), unde Banu e elogiat de mari personalităţi din lumea teatrului, care l-au numit "un Prospero al teatrului". Frumos.

Seara, mai toată lumea s-a dus la With a little help from my friends, spectacol regizat de Radu Apostol, produs de Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi şi interpretat de cinci studenţi de la Actorie (Univ. de Arte "George Enescu", Iaşi). Jucat la Sala "Atelier" a TNB, pe o scenă-culoar între spectatori, spectacolul a prezentat povestea intimă a cinci tineri, pe plajă, pentru care viaţa e o joacă de-a moartea, într-o vâltoare ce amestecă laolaltă pericolul, drama, senzualitatea homo- şi hetero-, drogurile, muzica. Cu toate astea, deşi era clar că vedem "teatru contemporan", cu tot tacâmul de situaţii reale în decor naturalist, personaje comune, limbaj vulgar, convingându-te, în felul ăsta, să îl priveşti dezinhibat, totuşi ceva a rupt în două empatia asta pe care atât de mulţi se străduiesc să o provoace. Şi cred că de vină a fost textul (Maria Manolescu), care s-a căznit să redea puseurile unei civilizaţii hippie întârziate, ratate, printr-o poveste plină ochi de amănunte picante de dragul picanteriei, nemotivate, care lungesc fără rost dialogurile. Aşa-zisul efect al cotidianului scenic a fost, de fapt, împrăştiat prin scene dezlânate, trase de păr, lipsite de ritm, neconvingătoare nici situaţional, nici actoriceşte. Unde mai pui că, de la o vreme, simţeai şi sperai că "acum e gata", aşa că chiar nu te mai încălzea cu nimic faptul că textul fusese câştigătorul concursului de dramaturgie dramAcum3. A fost unul din spectacolele începute bine, conduse nesigur şi terminate slab.

Nu şi Corporis Memoriae, de la Centrul Naţional al Dansului. Concepute de Valentina de Piante, pe fragmente muzicale de Palix, Ultra-Red şi Bjork, cele cincizeci de minute de dans s-au impus de la sine prin cu totul altceva decât patos inutil sau text dezlânat. A fost un discurs în care cel mai mult a contat contactul corpului cu solul, cu pământul, ca sub presiunea unui asalt claustrant al gălăgiei, al haosului social (atât de bine semnificat de pasta sonoră din zgomote întrerupte de stradă). La fel s-a impus şi jocul cu gravitaţia corpurilor, planurile verticale devenind orizontale, şi invers. A urmat apoi un joc al dansatorilor cu propriul spaţiu de dans, ceea ce a întărit caracterul uman histrionic, care se bucură de sine şi de locul îngust pe care-l ocupă. Spectacolul a contat, deci, ca stare şi nu atât ca story, oferindu-ţi ditamai festinul de compoziţii coregrafice de-a dreptul sculpturale, lente, care te pătrund.