Sărbătoare la Bucureşti. Ziua a opta - FNT 2007

În ce mă priveşte, a opta zi de festival (vineri, 10 noiembrie 2007) a fost un motiv bun să fiu la Bucureşti. Ştiu, îmi asum riscurile de a fi subiectiv, dar tot o spun: mă număr printre spectatorii pe care ediţia asta chiar i-a surprins plăcut. De câteva ori. Aveam eu preferinţele mele, spectacolele pe care doream să le revăd la FNT, dar vinerea asta chiar m-am simţit bine.

La amiază a fost O vară fierbinte pe Iza, jucat la Odeon, în regia lui Mihai Măniuţiu (o coproducţie Teatrul Naţional din Cluj şi Teatrul "Tony Bulandra" din Târgovişte). E drept, n-aş fi crezut că un spectacol cu titlu atât de liric, fie că trimite sau nu la Maramureş, poate fi mai mult decât un recital plictisitor de versuri (ştiţi voi, cu rostire oftată, cu privire umedă şi mişcări moi, "profunde"). În fine, nu mai văzusem aşa ceva, astfel că nu prea ştiu cum să-l descriu. A fost o împletitură de folclor maramureşean, teatru gestual şi dans contemporan, pe teme de baladă populară, ca moartea, cântecul, petrecerea. Fără să aibă neapărat o poveste, spectacolul a fost un mănunchi de ipostaze, închipuind un scenariu oniric (scris de Măniuţiu, deja exersat în scenaristica propriilor spectacole) în care o femeie e trezită din morţi, cu trup şi suflet (interpretată de Vava Ştefănescu şi, respectiv, Irina Wintze) de către doinele unui grup de lăutari din Ţara Oaşului. Îngeri-lăutari, adică, făpturi în costume cernite, care, pare-se, stau la pragul "marii treceri". Iar ce cântau ei - doine de jale, de îngropăciune, cântece de joc, din vioară, ceteră, percuţie etc. - umpleau scena de un fel de spiritualitate bătrânească, scoasă din măruntaiele oculte ale satului românesc. La care au mai contribuit şi jocurile stranii de lumini, arhitecturi vizuale la care Măniuţiu se pricepe atât de bine.

Tare mult a contat, în spectacol, felul cum doinele - cântate lent, jos, răsucit, întins, pe vocale şi pe strigăt - se amestecau cu mişcările izbucnite, aritmice ale femeii. Adică a fost special amestecul între înţelepciunea doinelor, dulceagă şi amară, spusă în versuri atât de plastice, cu iz de ritual, şi dansul diform al femeii (expresiv, deşi uneori cu mişcări cam aiurite, parcă "la întâmplare"). Ce mai, spectacolul ăsta, care te convinge că doina bate moartea, ar trebui să dea idei regizorilor/dramaturgilor interesaţi să folosească un zăcământ neexplorat, precum folclorul românesc, care nu se face cunoscut decât într-un fel: pe sticlă, la Tezaur folcloric...

Apoi a fost Nora, de la Schaubuhne am Lehniner Platz, Germania. S-a jucat la TNB, în sala mare, unde au încăput toţi care vroiau să vadă încă o ispravă de teatru contemporan a regizorului Thomas Ostermeier. Fiindcă ăsta a fost cuvântul de ordine: contemporan, chiar "extrem de", cuprinzând tot, de la text, decor, costume, actorie, la muzică, lumini, scenotehnică şi, bineînţeles, regie. Laolaltă, au dat un spectacol de interpretare corectă a textului lui Ibsen. Şi asta fără să conţină prăfuitele canoane franţuzeşti de interpretare emfatică, gravă, inutil declamativă a dramelor psihologice burgheze (ca în unele spectacole "contemporane", gen Gândirea lui Felix Alexa sau Livada de vişini a lui Sorin Militaru...). Nora lui Ostermeier, în schimb, cu decorul lui de locuinţă hi-tech, a tras drama veche a triunghiului Helmer-Nora-Krogstad într-o actualitate, zic unii, excesivă, de dragul actualităţii şi trend-ului teatral german, care presupune adaptarea la zi a textelor clasice. Eu aş zice nu excesivă, ci necesară, tocmai pentru că, odată cu textul, au fost actualizate relaţiile care provoacă sau sunt provocate de drame, comportamentele care se ciocnesc, ideile care pun în mişcare toată schema de situaţii.

La Ostermeier, lumea de personaje, în frunte cu Nora, avea puseuri de alienare, devieri de comportament la care nu te aşteptai, ca semne ale unei îmbolnăviri sociale pe care nimeni nu o mai poate scuza. Tot aşa, spectacolul dezvăluia o civilizaţie înrăită de un fel de hybris al gălăgiei care anticipa dezastrul, atât de bine sugerat prin fragmentele stridente de muzică house, care zguduiau pereţii casei lui Helmer. Le vedeai pe femei (Linde, Nora, Bona) pălăvrăgind piţigăiat, fără pauze, fără aer, fără să comunice de fapt, ca dintr-o nevoie disperată de a deschide gura pentru a şti că le ascultă cineva. Ca să nu mai zic de miza întregului angrenaj de conflicte, anume gradul evoluat de emancipare a femeii, sugerat atât prin evoluţia răzvrătită a Norei, de la final, cât şi prin acţiuni scenice secundare (o vedeai pe Bonă citind literatură, comentând sau trecând fără jenă prin casă, cu mască cosmetică pe faţă). Toate, legate într-o armătură de execuţii actoriceşti ireproşabile, care motivau totul, fără slăbiri de ritm, fără resturi, fără dezordonări, aşa încât drama să ajungă întreagă la public.

Ar fi fost chiar bine de tot dacă nu învârteau atâta decorul ăla, pentru a obţine perspective diferite asupra scenei. Că doar nu scena turnantă e soluţia pentru subtilitatea perspectivei. Dar mă rog. Ideea e că Nora a provocat reacţii foarte diverse. Ibsen, contemporanul nostru? Mulţi l-au acuzat că e un spectacol redundant, care-ţi dă mură-n gură, fiind contemporan doar ca ambiţie, prin înveliş (text, scenografie, muzică) şi nu prin conţinutul uitat în contextul depăşit al secolului XIX. Corect şi aşa. Faza e că trebuie văzut, cât se mai poate.