Sinuciderea Norei sau hiperrealismul social al lui Thomas Ostermeier - FNT 2007

Festivalul Naţional de Teatru are meritul, de trei ani încoace, de a ieşi din găoace. Adică de a extinde privirea, pînă acum exclusiv introspectivă, de la actualitatea teatrală românească la cea europeană. Sigur, spectacolele străine invitate sunt doar cîteva şi au rolul de exemplu a ceea ce se întîmplă dincolo de noi. Ceea ce e bine.

Anul acesta unul dintre invitaţii festivalului a fost regizorul Thomas Ostermeier, directorul teatrului Schaubuhne am Lehniner Platz, Berlin. Regizor de top al momentului, Ostermeier este asimilat hiperrealismului social, iar spectacolele sale dezvoltă exemplar estetica brechtiană bazată pe distanţarea între actor şi personaj. Ostermeier a prezentat în FNT două spectacole, Concert la cerere / Wunschkonzert de Franz Xaver Kroetz şi Nora de Henrik Ibsen. Împreună cu alt spectacol al său, Hedda Gabler de Ibsen, aceste spectacole converg într-un program al regizorului german privind condiţia femeii în societatea contemporană. Extrem de bine argumentate pe fiecare detaliu, spectacolele de la Schaubuhne am Lehniner Platz au fost reprezentate nemţeşte, adică jucate impecabil (Anne Tismer, excelentă în ambele producţii) şi perfecte tehnic. Thomas Ostermeier a explicat de ce aceste spectacole funcţionează simbiotic.

"La Avignon şi la Moscova am jucat în aşa fel încât să se poată vedea în aceeaşi seară Nora şi după o pauză Concert la cerere. La Bucureşti nu am putut din cauza programelor actorilor. În primul rând e foarte interesant să urmăreşti o actriţă în această seară lungă, mai ales că ea joacă foarte diferit un rol de altul, în al doilea rând, şi din punct de vedere tematic am propus să se joace în aceeaşi seară. În aceste spectacole este vorba despre situaţia pe care am avut-o în Berlin şi care acum s-a mai schimbat din punct de vedere economic. Dar la vremea aceea, când am făcut spectacolele erau doua tipuri de situaţii în Germania. Pe de o parte, în generaţia mea şi cercul meu de prieteni a fost o tendinţă de întoarcere la stilul de viaţă burghez, tata lucrează, mama stă acasă şi creşte copiii. Pe de altă parte, în Berlin, două treimi dintre cei care primesc ajutor social sunt mame singure. Iar aceste două spectacole au fost o cercetare extremă a biografiei femeii în zilele noastre. De o parte, femeia este încuiată în lumea burgheză cu toate avantajele materiale, de cealaltă parte e viaţa în sărăcie. Mai ales la nivelul decorului, spectacolele sunt foarte diferite, decorurile sunt contradictorii, reflectă două biografii feminine diferite. Domnişoara Rasch din Concert la cerere nu este neapărat o fiinţă specială. Comportamentul ei foarte ciudat denotă însingurare. Există un fenomen al însingurării în oraşele mari, în mediul urban. În acest destin se poate regăsi şi un bărbat.

Sunt motive care se regăsesc în ambele spectacole. În Nora există un acvariu uriaş cu peşti foarte scumpi, peşti japonezi koi şi în Concert la cerere sunt nişte peştişori într-un bol. De asemenea, în Concert la cerere, pe raft lîngă radio sunt nişte fotografii ale unor copii, sunt copii din spectacolul Nora. A fost o idee de la care am pornit, dar care acum nu mi se mai pare atât de interesantă, mă interesează mai mult asocierea acestor două destine diferite. Dar ideea de la care am pornit a fost să ne imaginăm ce s-ar întâmpla cu Nora dacă ea ar face ceea ce face la sfârşitul spectacolului nostru, adică dacă l-ar împuşca pe Helmer. Ce s-ar întâmpla cu ea? Ar petrece un timp în închisoare, apoi copiii i-ar fi luaţi şi cum ar arăta ea după 20 de ani, singură şi în sărăcie? Eu găsesc foarte interesante aceste contraste pentru că e vorba despre două realităţi. Nora se asociază cu imaginea vestului, dar realitatea domnişoarei Rasch se regăseşte şi ea în Germania.

Rep.: Piesa lui Kroetz, Concert la cerere a fost montată şi în România de Gianina Cărbunariu. E un spectacol complet diferit de al dvs., la Gianina personajul avea la final o revelaţie a vieţii monotone, lipsite de perspectivă pe care o duce, iar gestul sinuciderii apărea în urma acestei revelaţii, nu în succesiunea mecanică a acţiunilor automate, ticurilor şi tabieturilor zilnice, ca la dvs.

T.O.: Mi se pare foarte bine când regizori diferiţi găsesc soluţii diferite. Pentru mine, spectacolul Concert la cerere e o meditaţie, mai ales în conjuncţie cu Nora. Mi se pare bine că în acest spectacol în care nu se rosteşte nici un cuvânt ne reţinem de la orice emoţie, nu există nicio explozie teatrală. Prin această reţinere, prin lipsa efectelor teatrale, prin această pedanterie din gesturile domnişoarei Rasch publicul ajunge să se recunoască în personaj, să-şi aducă aminte de perioadele de singurătate din viaţă.

Rep.: Puteţi să explicaţi modul de lucru la scenă, dacă şi cât lăsaţi actorii liberi să improvizeze sau dacă veniţi cu spectacolul gata argumentat?

T.O.: Fiecare producţie e altfel. Te apropii diferit de un spectacol precum Concert la cerere, iar Anne Tismer este o actriţă foarte diferită de alţi actori şi avem o relaţie de lucru foarte specială. Începem lucrul nostru de la un alt nivel. Dar am învăţat în ultimii ani că fiecare actor este diferit şi cere un regim de lucru diferit. Unii au nevoie de mult ajutor şi niciodată nu le dai suficiente propuneri, iar alţii vor să facă totul singuri. Eu încerc să mă conformez, să fiu pe placul tuturor actorilor. Aş vrea să le ofer actorilor siguranţă şi libertate încât să-şi înfrîngă teama de scenă şi să fie creativi.

Thomas Ostermeier şi-a afirmat direct interesul pentru curentul feminist pe care îl susţine şi mai mult, căruia îi recunoaşte existenţa ca fiind argumentată, generată de realităţile sociale ale lumii contemporane.

"E o situaţie foarte ciudată să vorbeşti ca bărbat despre femei. Dacă luăm cele trei spectacole pe care le-am făcut, Nora, Hedda Gabler şi Concert la cerere, sunt toate trei despre condiţia femeii într-o societate patriarhală. Într-o societate condusă de bărbaţi, care sunt posibilităţile femeilor? Şi toate trei spectacolele dau un răspuns deznădăjduit. De altfel, nu e sarcina teatrului să dea răspunsuri, ci să pună probleme şi să descrie realităţi. Dar această descriere trebuie să aibă o formă extremă şi asta înseamnă să fie profundă şi exactă. Ceea ce i se limpezeşte Norei în spectacolul nostru este ceea ce i se limpezea în spectacolul de acum o sută de ani, dar ea găseşte un alt răspuns. Acest răspuns nu trebuie neapărat dedus din psihologia personajului, ci este un răspuns la receptarea piesei timp de o sută de ani şi la rolul piesei în mişcarea feministă. Este un fel de a spune v-aţi uitat o sută de ani la piesa asta şi nu s-a schimbat nimic, acum Nora îl împuşcă pe Helmer. Iar Hedda povesteşte despre o femeie inteligentă şi mai talentată decât bărbaţii din jurul ei, iar faptul că nu reuşeşte să-şi exercite acest talent nu e doar din cauză că societatea nu i-o permite, ci şi din cauză că ea nu îndrăzneşte şi se aruncă singură în această capcană. Văd adesea în cercul meu de prieteni că deşi trăim într-o societate liberală în care femeile merg la universitate şi îşi construiesc o carieră, ele se hotărăsc în mod conştient împotriva acestui drum şi după un timp se găsesc prinse într-o capcană, iar acest fenomen m-a interesat foarte mult. Cred că asta este problema societăţii vestice. Nu am ajuns la o revelaţie prea mare lucrând la aceste texte, dar şocul meu a fost că aceste piese, Nora şi Hedda Gabler, scrise de Ibsen la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care reflectă o viaţă de familie burgheză, şocul meu a fost să văd că lumea noastră contemporană se întoarce la aceste modele şi le reia. Am avut odată o reprezentaţie cu Hedda Gabler şi am dat o recepţie pentru prietenii teatrului Schaubuhne, moderatori de televiziune, oameni de afaceri, e un mod de a încerca să facem ca teatrul să nu cadă în afara discursului social. În timpul acestei recepţii a venit la mine o femeie frumoasă de vreo 30 de ani şi mi-a zis că trebuie să îmi spună ceva. "Din cauza spectacolului Nora am divorţat de soţul meu. Văzînd spectacolul mi-am spus: vai de mine, asta sunt eu, trebuie să schimb neapărat ceva în viaţa mea." Din cauză că era foarte dificil, erau doi copii la mijloc, avocaţi, tribunal, a venit să mai vadă o dată spectacolul. M-am simţit mîndru, vinovat aş fi fost dacă şi-ar fi omorât soţul."

Thomas Ostermeier a venit în România cu un tip de teatru greu ingurgitabil la noi. Realismul său social s-a lovit în România de cramponarea de metaforă, de ruperea de cotidian şi afirmarea teatrului ca artă pentru artă. Or, Ostermeier alege exact simbioza între cotidian şi scenă. Despre cele două producţii ale sale prezente în FNT, cât de curând.