Festivalul Naţional de Teatru 2007 - Prima rundă

Orice tip de selecţie e un exerciţiu de abordare critică prin care ni se propune analiza direcţionată a unui context artistic. În cazul de faţă vorbim despre contextul artelor spectacolului, pe care selecţionerul unic al Festivalului Naţional de Teatru, Marina Constantinescu, a optat să-l structureze pe paliere performative intersectate: spectacole, conferinţe, lansări de carte, ateliere etc. În centru se află, ca şi în anii anteriori în care Marina Constantinescu a girat selecţia, regizorul. Mă voi opri, în această primă rundă de receptare, asupra cîtorva dintre spectacolele prezentate la începutul festivalului.


Mă mişc fără să ştiu de ce

Voltes, realizat de Catherine Diverrès, e un exerciţiu de virtuozitate închis în el însuşi, fără nici un fel de relevanţă pentru cine nu caută (re)producerea unui formalism voit, ci un sens limpede articulat. Timp de o oră nu vezi altceva decît gesturi aleatorii frumos ambalate, fracturi de ritm care ar putea fi plasate în orice moment al spectacolului. La sfîrşit rămîi însă numai cu ambalajul şi cu intenţia deliberatei, dar prea puţin justificatei stilizări. Lipsesc un traseu articulat şi motivat al evoluţiei mişcării, un concept clar definit, un discurs reflexiv, nu numai autoreflexiv şi autosuficient. Şi, mai mult decît atît, e suspendată necesitatea actului de a pune în mişcare un corp atîta timp cît el rămîne la stadiul de pură demonstraţie estetizantă. Corpul funcţionează în sine fără un context de interes direct în ce priveşte implicarea spectatorului. Trupurile dansatoarelor propun o coregrafie de fotograme cizelate, o succesiune de contururi, de acrobaţii. Prezenţele din scenă şi prezentul celui care le priveşte sînt paralele dintr-un motiv foarte simplu: corpul exhibă formă, nu conţinut, şi îşi anulează astfel semnificaţia directă. E ca şi cum ai compune cuvinte care sună bine, dar care nu înseamnă absolut nimic. Încerci să le descifrezi, însă îţi scapă exact punctul cel mai important: baza de sensuri prime. Din păcate, Voltes nu e altceva decît o prelucrare în gol a unor mişcări care vin de nicăieri şi (se) duc nicăieri.


Măgarul se plimbă pe şine

Josef Nadj e un coregraf literat, un estet preocupat evident de plastica apariţiei corporale, un creator care a marcat dansul ultimilor 20 de ani. S-a născut în 1957 în fosta Iugoslavie, iar în 1980 s-a stabilit la Paris.

În 2006 a fost artistul-asociat al festivalului de la Avignon, pentru care a creat Asobu, inspirat din opera lui Henri Michaux şi Paso doble - împreună cu artistul vizual Miquel Barceló. Nadj îşi construieşte spectacolele cu o acurateţe structurală pe care nu ai cum să o ignori. E atent la tot ce compune ansamblul organic al coregrafiilor sale, de la detalii gestuale corespondente la unitatea interioară a întregului. Chiar dacă, uneori, supralicitează metaforele şi simbolurile - lucru care se întîmplă şi în spectacolul prezentat la Bucureşti, Filosofii, creat în 2001 -, Nadj are simţ pentru compoziţii supraetajate.

În Panorame de la danse contemporaine, concepută de Rosita Boisseau, care ţine pe 8, 9 şi 10 noiembrie 2007, în cadrul festivalului, un atelier de critică de dans, Nadj îşi defineşte preocuparea pentru imobilitate, devenită deja noţiune cheie în dansul contemporan: "Imobilitatea, mişcarea fără mişcare reprezintă pentru mine mişcarea absolută. De 10 ani imobilitatea mă obsedează". Filosofii alternează încremenirea, gestul muşcat, îngheţat cu mişcarea "sughiţată", pompată dintr-un corp intrat în sevraj. Spectacolul e construit modular. În primele 20 de minute, o instalaţie video "deşiră" moace. Tipi cu cuţite deasupra capetelor şi cu feţe alungite de panică, capete amorţite pe o masă cu farfurii mînjite de mîncare stricată, ipostaze ale unei stagnări care fentează timpul activ dau start-ul spectacolului lui Nadj. Urmează un filmuleţ - prea lung - gîndit ca o continuă descoperire a naturii şi semnelor sale faunistice, prezente şi în Asobu. Cei patru filosofi întîlnesc un măgar, o bufniţă, melci într-un spaţiu pe care trebuie să-l parcurgă ca şi cum ar dezvirgina un teren de întîmplări inedite. Călătoria e stimulată auditiv de sunete sacadate, sparte, cu care muzicienii sonorizează corpurile în cea de-a treia parte a spectacolului, cea de dans propriu-zis.

Filosofii e spectacolul iniţierii în sensuri extrem de simple ale lucrurilor din jur, într-o filosofie practică pe care Nadj o apropie foarte mult de o lecţie de uimire. Fiecare element care apare în spectacol, puţin inovativ la nivelul conceptului de mişcare, dar foarte coerent cu estetica lui Josef Nadj, e o sursă de mirare condimentată cu mult umor. Nadj lasă mişcarea să parcurgă drumul de la orizontalul tăcut la verticalul îndrăcit.


Mi-a luat-o nasul razna

Nasul a fugit. A luat-o la sănătoasa de pe faţa netedă ca o felie de gresie pe strada aglomerată.

Nasul a devenit un fel de homeless urban, un organ vital căruia i-au crescut peste noapte picioare. Nu mai are corp, nu mai are stăpîn.

Nasul, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, e o jucărea muzical nazalizată, o poveste excelent dramatizată ritmic de doi muzicieni cu miros ludic rafinat. Ada Milea şi Bobo de la Fără Zahăr creează chitaristic şi vocal tensiune şi comic de situaţie. Inventează rime haioase, jocuri de cuvinte năstruşnice, cîntă pe mai multe voci strania dispariţie a nasului umblător. Nasul e istoria unei "emigrări corporale". Numai că organul atît de necesar revine la purtător fără să fie expulzat. Ada Milea şi Bobo îşi pun tot corpul la bătaie pentru a muzicaliza scriitura lui Gogol. Nările lui Bobo scot cele mai ciudat-hilare sunete, tot aşa cum nasul lui Bobo, mişcat, scobit, întărîtat şi calmat, devine protagonistul unei proiecţii care-ţi lasă gura apă. Bobo amestecă cu lingura o ciorbă fierbinte care nu te face să te gîndeşti decît la cît de bine miroase. Dacă ai cu ce să miroşi.

Conceptul muzical al scenariului spectacolului captează o naraţiune în care absurdul, ironizat de Dabija, picură în sunete.