Sărbătoare la Bucureşti. A unsprezecea zi - FNT 2007

Marţi, 13 noiembrie 2007, la Teatrul ACT, odată cu lansarea a încă trei cărţi de teatru, ACT-ul şi-a încheiat socotelile cu ediţia asta a FNT-ului. Au fost unsprezece zile, ba de conferinţe şi întâlniri profesionale, ba de celebrări şi lansări de carte, unele mai sprinţare şi plăcute, altele mai bătrânicioase şi clişeizate. Ca peste tot, în festivaluri. În orice caz, lumea a (cam) venit.

S-a vorbit mai întâi de Şansa (Editura Polirom, 2007), volum autobiografic scris de actorul Mihai Mălaimare. Cartea, însă, ni-l descoperă pe omul Mălaimare, în situaţiile lui cele mai sensibile de viaţă, prin care s-a şlefuit un destin tenace, neconvenţional şi suficient de matur pentru a nu fi ocolit şansa "de mai bine", oriunde s-a arătat ea. Şi anume de la experienţa lui îndelungată şi inconştientă, artistic, din interiorul închistat al Teatrului Naţional, la cea de rupere de acest sistem păgubos şi la cea de căutări, rătăciri şi, în sfârşit, de regăsire profesională în Teatrul Masca, al cărui director este. Rămâne una din cărţile ce merită gustate pentru confesiunile şi lecţiile de viaţă cuprinse în ele.

Am ales teatrul vă poate suna cunoscut, şi asta pentru că avem de-a face cu o ediţie înnoită a celei din anii '60, când acest volum autobiografic al actriţei Maria Filloti era parazitat - cum era, atunci, "moda" politică - de tot felul de texte ideologice. Acum, însă, publicat de Fundaţia "Camil Petrescu" - revista "Teatrul Azi", volumul ni se prezintă "curat". Adică încărcat de întâmplări autentice din viaţa artistei Maria Filloti, de sfaturi şi observaţii inedite privind actoria şi managementul teatral, revelând un portret feminin plin de glamour, aşa cum era el inspirat de modelul de circulaţie mondială, nu doar teatrală, al divei Sarah Bernhardt.

A fost şi un al treilea volum lansat de aceeaşi Fundaţie - Mănuşa Prinţului. Teatrul dincolo de modern, scris de Liliana Alexandrescu. Dar, cum s-a vorbit mai mult de revenirea în ţară a autoarei (ex-membră a Parlamentului Suedez), şi nu de conţinutul cărţii, n-aş putea spune altceva decât că a fost un volum-surpriză al Fundaţiei.

Din cele două performance-uri de dans, prezentate de coregrafa Vera Mantero (Compania "O Rumo do Fumo", Portugalia), la Centrul Naţional al Dansului, n-am reuşit să-l văd decât pe al doilea. Deşi mi se recomandase să-l văd mai bine pe celălalt... Iar al doilea, Poate că ar putea să danseze întâi şi să gândească apoi, la care lumea s-a îmbulzit mai ceva ca la primul, a fost exact invers decât titlul: scurt şi fără nici un fel de predicaţie. Adică fără ca toate acele acţiuni corporale imprevizibile - de fapt bruşte, sacadate, aritmice, cu motive repetate din gestica limbajului pentru surdo-muţi, pe muzică întreruptă de jazz, la pian - să dea vreun sens. Poate că "vroia să spună" ceva despre un fel de dicteu automat al mişcărilor, care precedă logica, cum indică şi titlul, dar a fost limpede că nu semnificaţia a contat pe scenă. Ştiu, asta trimite la chestiunea libertăţii contemporane de creaţie, care a dezvoltat o estetică a nonsensului, incontestabilă şi probată valoric, chiar şi la noi, încurajând publicul să se bucure de "neînţeles-ul" vizual, textual, auditiv al spectacolului. Mai ales când e vorba de dans. Dar aşa ceva încurajează un fenomen riscant, anume libertatea de a nu mai trebui să justifici ceea ce faci pe scenă. Iar această ocolire asumată a facerii-de-sens, a motivării, poate duce la un fel de hazard al construcţiei de spectacol. În numele, nu-i aşa, poţi crede că scena poate să conţină oricând elemente în plus, sau că scena se poate oricând lipsi de cele prezente deja, fără ca efectul spectacolului să fie altul. Asta am văzut la Vera Mantero, dincolo de evidenta virtuozitate a coregrafiei care, iată, nu a fost de ajuns ca spectacolul să fie mai mult decât... spectaculos.

Tot spectaculos, dar de data asta semnificativ, motivat, compact a fost spectacolul care a venit, ca şi OO!, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. S-a numit Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, scris de Petr Zelenka (scenarist, dramaturg şi regizor ceh) şi regizat de Radu Afrim.

Spectacolul nu poate fi povestit, fiind un discurs caleidoscopic, în nuanţe şi feeling-uri, o rotaţie de secvenţe despre tot ce înseamnă ruină, deviere, frustrare, singurătate, chin, prostie în lumea înghesuită a unui bloc din Cehia. Încarcerate într-un desen scenografic ultraconvenţional (pe podeaua scenei, aşa, ca-n Dogville), micile apartamentele ale etajului de bloc erau reduse la câteva obiecte-simbol, specifice nebuniei din fiecare casă, aşa încât întregul spectacolului era, de fapt, o sintaxă pestriţă şi intenţionat diformă, kitchoasă de culori. Unde mai pui că personajele, fiecare construite atât de precis de actori (de la Bucureşti, superbii Coca Bloos, Constantin Cojocaru şi, de la Piatra, fermecătorii Cezar Antal, Tudor Tăbăcaru, Nora Covali), închegau laolaltă o adevărată polifonie de tipologii, care de care mai specifică. De neuitat nu doar umorul textului - ionescian pentru că aproape fiecare replică avea câte o deviere în absurd, făcând din spectacol o partitură irezistibilă de întreruperi suprarealiste -, ci şi puseurile de lirism, grotesc şi tragic, prin song-uri (la pian şi voce de Cezar Antal, hai premiul UNITER pe 2008!) şi monoloage la fel de puternice. Pentru controlul său atât de sigur asupra unui text atât de solicitat, ca Povestiri..., Afrim s-a reimpus în topul regiei, contrazicând bănuielile de rutină şi clişeu în lucrul său, de câţiva ani, pe aceleaşi teme şi personaje. Good work!