Sărbătoare la Bucureşti. Penultima zi - FNT 2007

Chiar aşa. Încă o zi şi gata cu umblătura asta optimistă de la un teatru la altul, gata cu nădejdea că "poate următoru' o să fie ca lumea". Sau, invers, gata cu teama că nimereşti la cine ştie ce aiureală de spectacol, care-o să te facă să uiţi c-ai văzut un spectacol grozav. În fine, gata cu surprizele, intrăm iar în rutină.

Dar până la faza cu rutina, a fost Camera Isabellei, spectacolul trupei "Needcompany" (Belgia), de miercuri 14 noiembrie 2007, în regia lui Jan Lauwers, jucat în sala mare a TNB. Deşi poveste, spectacolul nu poate fi povestit, cum nu puteai descrie mare lucru nici din minunăţii labirintice ca Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele al lui Afrim sau Filosofii lui Josef Nadj. Sunt genul de provocări a căror frumuseţe şi puls sărăcesc prin cronicăreală.

Aşa că despre Camera... nu trebuie spus decât că avea o ştiinţă de a spune povestea, cum în teatrul românesc nu prea vezi. Nu că povestea în sine ar fi fost încâlcită: totul era un şirag de evocări ale unei bătrâne, Isabella, despre propriul ei destin de "femeie fatală", destin care a însoţit istoria secolului XX, totodată trăgând după sine, în aceeaşi evocare, o serie de alte destine, care de care mai special. Dar chiar n-am mai întâlnit un spectacol care să se ocupe atât de mult şi totuşi lejer de învelişul acelei poveşti. Şi aici mă refer la decorul exotic, impenetrabil, la momentele individuale de dans fluid, liric, la song-urile cu melodie ba fină, unduită şi sterilă à la Vangelis, ba stridentă şi dinamică. Adică la ambianţa de acţiuni secundare, care îmbrăcau naraţiunea Isabellei şi ale celorlalte personaje într-un comentariu subliminal de gestică şi sunet de-a dreptul savant (subliminal fiindcă evocarea era interiorizată, Isabella fiind oarbă). Pentru că s-a descurcat atât de fantezist şi neplictisitor cu o poveste atât de exotică, pentru că mai toţi fredonau, după aplauze, cânticelele alea soft din spectacol, Camera Isabellei şi-a meritat aplauzele. Ele nu s-ar fi oprit nici după a patra ieşire a actorilor.

Nu s-ar fi oprit, dar mulţi vroiau să apuce să vadă Azilul de noapte de Maxim Gorki, la Sala Atelier a TNB, în regia lui Cristian Juncu (Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti). Ş-apoi acolo să vezi aplauze; chiar furtunoase, ca la congresele PCR, pentru că, la urma urmei, cam ăsta a fost raportul între calitatea produsului "periat" şi cantitatea periajului. Ok, erau actori-vedetă în distribuţie (Constantin Cojocaru, Gheorghe Ifrim, Andi Vasluianu), dar asta n-a putut salva un spectacol lipsit de orice fel de ritm, deci lipsit de un control regizoral atent. S-a jucat fără chef, fără determinare, cu puseuri gratuite de umor grosolan, anulând orice farmec psihologic din textul genial al lui Gorki. Text care, spus de actori sătui de regizori nesiguri, a părut de doi lei.

Şi, repet, s-a lăsat cu ţâşniri extaziate în picioare, cu priviri umede de spectatori care, cu câteva clipe înainte de aplauze, erau cufundaţi în cea mai lăfăită plictiseală... Sinceră plictiseală şi fals extaz. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că un plictis aşa evident, în public, pe care-l puteai strânge în pumni de solid ce era, a putut face jocul unei ipocrizii aşa de contagioase.

Ce mai, ruşine spectacolului care a venit cu claca de acasă, de la Ploieşti, anume cu echipa sa tehnică pe care am văzut-o stârnind aplauze, aşa, din când în când. Ca la congres. Şi ruşine publicului, care a muşcat-o de fiecare dată.

PS: Ai văzut o piesă din Festivalul Naţional de Teatru 2007 sau din FNT [off] LUNI 2007 de la Green Hours? Scrie despre ea în fix 5 rînduri (în word, cu diacritice) şi trimite fişierul rezultat la [email protected] pentru ca părerea ta să apară pe LiterNet. Spune şi altora ce ţi-a plăcut şi ce e de evitat!

---

Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.