Complicitatea documentaristului cu personajele lui

În vara asta, am primit un telefon prin care mi se cerea să dau coordonatele fostului colonel de securitate Gheorghe Enoiu. Vroiau să îi trimită o citaţie acasă, omul fiind inculpat pentru crime săvîrşite în timpul comunismului. Mă aşteptam să vină momentul ăsta. Enoiu apăruse în filmul meu, Marele jaf comunist (2004), apoi a fost menţionat în Raportul Tismăneanu, doi ani mai tîrziu. Am refuzat să le furnizez adresa lui, pentru că nu cred că trebuie să mă transform din documentarist în secţie de poliţie.

Fac parte din aceeaşi echipă cu cei care au acceptat să apară în filmele mele, indiferent de rolul jucat de ei în povestea respectivă. Nu e vorba numai de "protecţia surselor", cum frumos spune limbajul jurnalistic. În timpul interviului, am devenit părtaş la povestea lor, a trebuit să mă pun în pielea lor ca să aflu cît mai multe. N-am reacţionat la lucruri care mă revoltau - cum aş reacţiona poate în viaţa reală. În felul ăsta, m-am încărcat cu o parte din răspundere, am ajuns să fiu complice. Urîtă meserie: mi-am spus-o de multe ori.

E la fel de adevărat că oamenii, cînd acceptă să fie filmaţi, îţi încredinţează o bucată din viaţa lor. Mai mult, fragmentul acela din biografia lor devine "rol". Cu alte cuvinte: un individ se aşază în faţa camerei cu toate accidentele, detaliile, nuanţele vieţii lui. Iar cînd se va ridica din faţa camerei, se va transforma într-o fiinţă cumva simplificată, aflată sub semnul acelui episod care se leagă de povestea principală a filmului. Va deveni personaj. Aşa a ajuns Gh. Enoiu personificarea anchetatorului din anii '50.


Poetul încerca să mă transforme pe mine în participant activ la o confruntare

Uneori, persoanele refuză să devină personaje de film. Mai demult, prin 2002, am lucrat cu un regizor englez, Ben Lewis, la un film despre paradele şi spectacolele epocii Ceauşescu. Vroiam să vorbim deschis, direct, cu cît mai mulţi artişti, poeţi, regizori care "au lucrat" la cultul personalităţii. După multe diligenţe, am reuşit să obţin un interviu cu Adrian Păunescu, poetul deja senator. Interviul a avut loc la o masă de restaurant. Ştiam că ne vom lovi de tot felul de negări, aşa încît am stabilit cu Ben ca, din cînd în cînd, să îi recit domnului Păunescu fragmente din poeziile sale dedicate lui Nicolae şi Elenei.

Reacţiile au fost din ce în ce mai furioase, dl. Păunescu a început să contraatace insultînd-o pe regina Angliei (pe care o considera, probabil, patroana postului BBC, comanditarul filmului nostru). Poetul încerca să mă transforme pe mine în participant activ la o confruntare - deşi confruntarea era numai cea dintre el şi trecutul lui. În cele din urmă, Păunescu s-a ridicat şi a plecat, interzicîndu-ne să folosim interviul.

După plecarea lui, o parte din echipa română mi-a reproşat că am vrut să îl transform pe Adrian Păunescu într-un ţap ispăşitor, dînd la o parte rolul lui pozitiv din anii '70, meritele Cenaclului Flacăra etc. După atîţia ani, găsesc argumentul acesta fals: filmul nu era un proces al respectivului domn, ci povestea felului în care a fost construit cultul personalităţii. În această poveste, domnul Păunescu a avut un rol. Cel pe care încercam să-l descifrăm cu ajutorul citatelor din opera lui.

Pe deasupra, cînd un om acceptă să vorbească în faţa camerei, găsesc că s-a angajat şi el, ca şi mine, să ducă treaba asta la bun sfîrşit. Dezertările sînt lamentabile şi nu merită nici un fel de menajament. Din păcate, cei de la BBC n-au vrut să îşi asume riscul unui proces şi interviul n-a intrat în film. E una dintre marile mele înfrîngeri.

Toamna trecută, filmînd la Război pe calea undelor, am făcut un experiment. Într-un autobuz, am pus la difuzoare vechi emisiuni de la Radio Europa Liberă. Aşteptam aduceri aminte, orice fel de reacţii. Nu s-a produs nimic. Cu excepţia unui cetăţean turmentat, poate cam instabil psihic, care pretindea că a fost închis, nimeni nu a reacţionat deschis. Cred că vina îmi aparţine: nu a existat o relaţie clară, asumată de ambele părţi aflate în faţa şi în spatele camerei. Stăteam acolo şi pîndeam, fără să îi fi prevenit pe oameni ce aud, ce urmărim. În lipsa acestui "contract", nu se petrece nimic.

Cînd termin un film şi îl arăt celor care apar în el, barometrul echilibrului, al unui soi de echidistanţă a poziţiei mele este nemulţumirea cît mai multor participanţi. Dacă majoritatea celor intervievaţi - situaţi pe baricade diferite - se simt nedreptăţiţi, ştiu că am reuşit întrucîtva.