Inspiraţie şi lirism

Violonistul Liviu Prunaru - în Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 53, de Antonin Dvořak, acompaniat de Orchestra Filarmonicii «George Enescu», sub bagheta dirijorului Dorian Wilson - ne convinge, că expresivitatea sunetului vine din sensibilitatea sa de excepţie, peste care s-au acumulat unele dintre cele mai importante influenţe ale violonisticii contemporane. El a studiat la Academia Menuhin din Gstaad (Elveţia), perfecţionându-se cu Ruggiero Ricci, Igor Oistrah, Nikita Magalov, Jean-Pierre Rampal, Pierre Amoyal şi Yehudi Menuhin. La New-York, a beneficiat de îndrumările profesoarei Dorothy Delay şi de cele ale lui Itzakh Perlman.

Liviu Prunaru are cultura sunetului. El se adresează publicului, cu o voce reţinută, dar fără sfială, comunică atent, dar suveran cu orchestra. De la cadenţele viguroase ale viorii soliste, din debutul în Allegro ma non troppo, la climatul afectiv al părţii mediane, spre sărbătoarea dansului din finalul Allegro giocoso, cântul său are densitate. Îndrăzneşte şi surprinde prin schimbări agogice, cu răriri şi accelerări vii ale tempo-ului. Sugestia sa prinde contur instantaneu, iar faptul că actualmente este concert maestru al Concertgebouworkest din Amsterdam, are relevanţă în coagularea dialogului solist-dirijor-orchestră. Pasajele de virtuozitate, tipice concertelor romantice, le parcurge cu meticulozitate, dar şi cu elan. Însuşi marele violonist din secolul al XIX-lea, Joseph Joachim, a fost sfătuitorul lui Dvořak, la scrierea acestei lucrări.

Dorian Wilson este un dirijor sobru, pretenţios în elaborarea planului dinamic. El caută să obţină chiar şi în nuanţele cele mai scăzute un timbru calitativ. În Adagio-ul de Samuel Barber, el a reuşit să stabilească acel echilibru între compartimentele corzilor, prin care armonia şi melodia devin parcă imponderabile. În interpretarea Simfoniei nr. 1, în mi minor, de Jan Sibelius s-a simţit atât spiritul romantic al temelor nordice, melancolice, cât şi limbajul înnoitor al compozitorului finlandez. Melodia clarinetului (splendid frazată de Aurelian Octav Popa), din introducerea lentă a simfoniei, suprapusă peste tremolo-ul timpanelor, a creat un moment de o rară frumuseţe. Un cuvânt de laudă se cuvine şi concert maestrului George Cosmin Bănică.

Îmbucurător este faptul că spectacolele din stagiunea Filarmonicii bucureştene, prin ţinuta lor elevată, ne dau iluzia că Festivalul "George Enescu" încă nu s-a terminat.