Festivalul Naţional de Teatru: A doua rundă - FNT 2007

În seara asta mor

Se mişcă. Geometric, calculat, alienant. Dă drumul la televizor şi priveşte nişte purceluşi haioşi. Scoate o cutie cu roşii din frigider. Ascultă muzică. Pune o bomboană pe pernă. Face pipi. Se screme. Face caca. Nu se mai mişcă. Ochii îi rămîn lipiţi de tavan. Înghite. O dată. Trage aer în piept. Încă o dată. Pînă la capăt.

Femeia pe care regizorul Thomas Ostermeier o (i)mobilizează într-un apartament compartimentat ca un vagon te trage în capsula singurătăţii ei şi te ţine magnetic lîngă ea. Concert la cerere de Franz-Xaver e unul dintre cele mai răscolitoare spectacole pe care le-am văzut vreodată. Un spectacol în care Ostermeier concepe o dramaturgie corporal minimală de o rigurozitate impecabilă. Un scenariu gestual performativ decupat milimetric, ca o foaie de hîrtie tăiată precis în aşa fel încît fiecare bucăţică să-i corespundă celeilalte. Pentru că pe corespondenţe în gesturi, în particule de acţiuni concentrate se bazează fiziologia poetică a unei zile ca toate celelalte zile. Ostermeier reuşeşte să puncteze prin montajul amănuntelor perspectiva unei vieţi anoste. Reuşeşte să ducă mărunţişurile într-un punct de maximă tensiune. O femeie se pregăteşte să moară. Şi o face disciplinat ca şi cum şi-ar duce la bun sfîrşit cea mai sfîşietoare temă. Gesturile ei intră într-o repetiţie cursiv-cinică a existenţei, într-un pattern recognoscibil, într-un atît de la fel încît, de la un punct încolo, simte că n-o mai poate duce.

Armonia interioară a fiecărui gest şi dinamica rotundă a detaliilor fac din Concert la cerere un spectacol organic. E uimitor să vezi cu cîtă dexteritate actriţa Anne Tismer naşte gesturi mici, compacte, care duc spre gestul tragic final, cum acumularea acţiunilor explodează într-o eliberare. Cum ecranul computerului pe care femeia joacă Solitaire se pierde încet, încet în beznă. Cum muzica de la radio se metamorfozează într-o cîntăreaţă de operă care apare pe balcon curmînd bula de tăcere. Ostermeier ştie cum să creeze miza de adîncime a traseului amănuntelor.

Ţinta fiecărui gest e o acţiune clar delimitată şi circumscrisă unei relaţii de maximă intimitate cu obiectele. Ostermeier lasă obiectele să pătrundă în corp, să se aşeze, să se decanteze. Obiectul şi gestul merg mînă în mînă, iar umorul situaţiilor create în raporturi strînse acţiune-lucru e foarte subtil. Ritmul comprimat şi dilatat al distribuţiei detaliilor gestuale devine esenţial pentru felul în care Ostermeier sonorizează spectacolul: Într-o carte-dialog cu Sylvie Chalaye, Thomas Ostermeier, apărută la Actes Sud Papiers, regizorul afirmă: "Structurez mişcările actorilor muzical. Cel mai important mi se pare ecoul unei scene, unui detaliu".


Trage, Nora, trage!

Nora lui Ibsen se cară de-acasă. Nora lui Ostermeier trage cu pistolul în soţul ei. Corelativul obiectiv şi subiectiv găsit de Ostermeier e perfect motivat: astăzi e nevoie de un act mult mai tare şi mai radical decît simpla plecare.

Nora lui Ostermeier e un spectacol care ucide ipocrizia. Un spectacol care zboară creierii convenţiilor protectoare şi face din revolta obedientei păpuşele Barbie un act limită decisiv. Un act de dizidenţă şi atitudine reactivă responsabilă în interiorul unei carcase familiale menţinute cu conservanţi artificiali. Ostermeier concepe un rezervor de feminitate explozivă pe care nici o cenzură nu o mai poate opri în final. Exact ca în Concert la cerere, apăsarea pe delete life o "rupe" cu un comportament de rol, cu un model convenţional de supravieţuire în automatisme. Adică cu ceea ce Norei i se cere să fie. Nora iese din schema de pion mutabil oriunde şi oricînd. Omorînd, îşi personalizează existenţa pentru că o marchează prin delimitarea de ea. Omorînd, se legitimează, se re-compune. În ambele spectacole, o formă extremă de acţionism destituie soluţia unei vieţi de serie într-un apartament-seră care începe să doară.

Nora trăieşte într-o casă asemănătoare celor amenajate funcţional în stilul Ikea. Un spaţiu neutru - pe o scenă turnantă -, lipsit de amprente individualizante. Are trei copii, un soţ director de bancă şi o bonă care, la începutul spectacolului, spală podeaua cu mopul. Soţului ei, grav bolnav la un moment dat, i-a salvat viaţa împrumutînd nişte bani şi falsificînd o semnătură. Nora plăteşte o culpă discutabilă şi relativă cu preţul conştientizării funcţiei ei. Păpuşa manevrabilă, obiectul de entertainment se trezeşte la viaţă şi-apasă pe trăgaci.

Ostermeier creşte devenirea Norei, o articulează ascendent prin semnale foarte inteligent asociate. Jocul cu armele împreună cu copiii e urmat de apariţia - după bal - în costum de ucigaşă îmbibată în sînge, după care, la sfîrşit, cu pistolul la tîmplele ei sau ţintindu-şi soţul, trage în el.

Spectacolul lui Ostermeier, coerent la nivelul fiecărei soluţii regizorale propuse, e gîndit, asemeni Concertului la cerere, muzical. Are iniţial un ritm calm, liniar pentru ca, ulterior, supapele liniştii să scoată la iveală răbufniri şi piste de tensiune prea mult timp castrată. Dansul dement al Norei culminează cu scufundarea în acvariul-piscină, cu o bălăcire incontrolabilă care rupe relaxarea instituită.

Lectura Norei, în viziunea lui Ostermeier, e, etic, una criminal decizională şi post-culpă. Nora omoară ca să poată să se trăiască, sfidînd efectul social al crimei. În acelaşi timp, femeii "after Barbie" nu-i pasă că distruge o armonie deja ciuruită şi că vina de a-şi fi ucis soţul o va exclude din comunitate şi-i va afecta pe copii. Nora retează perversitatea unui soţ capabil s-o scuipe şi s-o sărute în secunda următoare.

Estetic, lectura textului e una absorbant-selectivă. Ostermeier alege şi creează un montaj sonor-vizual din semnele spaţiului nostru contemporan, în care transpune povestea ucigaşei în legitimă apărare a onestităţii. Despre actorii din Nora se poate spune un lucru pe care nu cred că cineva are cum să-l nege: sînt visul oricărui regizor. Echilibraţi, implicaţi şi distanţi în acelaşi timp, cinici.

P.S.: Despre biografia artistică a lui Thomas Ostermeier, un creator de viziune estetică bazată pe explorarea mizei contemporane a textelor alese, găsiţi amănunte pe site-ul Festivalului Naţional de Teatru.