Alexandru Solomon scoate documentarul de la naftalină

L-am întîlnit pe Alexandru Solomon într-o emisiune TV, iar primul (nu şi singurul) lucru prin care m-a impresionat a fost lipsa de încrîncenare cu care vorbea despre un subiect în care era, firesc, profund implicat: difuzarea atît de restrînsă în România a filmului său Marele jaf comunist, în condiţiile în care acesta a rulat la noi cu o întîrziere de un an şi jumătate faţă de BBC şi, mai mult, a stat pe ecrane doar o săptămînă şi jumătate, fiind mult mai generos tratat în alte ţări (l-au difuzat televiziunile din Anglia, Germania, Suedia, Finlanda, Polonia, Olanda, iar la Budapesta a rulat două luni în cinematografe).

De ce aduc în discuţie tocmai momentul respectiv? Pentru că atitudinea spune foarte mult despre structura oricărui autor, iar normalitatea şi calmul discursului, deşi teoretic incluse în datele intelectualului, sînt întotdeauna reconfortante şi remarcabile. Iar detaşarea şi luciditatea sînt alte două lucruri (dintr-un portret care nu poate fi nicidecum exhaustiv) pe care nu cred că i le poate contesta cineva unui regizor ca Alexandru Solomon, care ştie exact ce vrea de la el prin munca lui şi cam ce zonă de interes ocupă deocamdată documentarul în România. Pentru că rezistenţa pe muchia dintre luciditatea care îţi interzice deşirări utopice şi entuziasmul care te susţine să îţi urmăreşti profesionist vocaţia denotă un echilibru fragil şi esenţial. Un echilibru subînţeles, poate, în alte cinematografii, însă care la noi constituie - încă - o excepţie. Pentru că aici nu doar reala lipsă de interes a publicului poate fisura proiectele însele ale unui autor (nemaivorbind despre nebuloasa căreia îi sînt sortite de multe ori, fără vină, rezultatele), ci, în cazul particular al documentarului, chiar disputele din interiorul genului.

Revenind la Alexandru Solomon, este un autor special tocmai pentru că gîndeşte documentarul - multă vreme considerat un gen desuet, prăfos, chiar agonizant - ca pe o structură vie, pe care imaginaţia sa o transformă creativ, cu umor autentic, de multe ori trist şi întotdeauna profund, depăşind şabloanele şi anchilozele şi modelînd-o, chiar cu instrumentele ficţiunii, în direcţia cea mai interesantă. Pentru că ştie, cu fiecare titlu din filmografia sa, să scoată documentarul (poate genul cel mai încorsetat de o tradiţie tristă) din zona previzibilului şi să-l aducă pe traseul pledoariei inteligente şi, mai ales, inteligent construite, el iese deocamdată din rînd prin tot ce face (fie că se cheamă Marele jaf comunist, Franzela exilului, Viaţă de cîine sau Război pe calea undelor / Cold Waves).

Ca preferinţă personală, într-o ordine evident subiectivă, Alexandru Solomon este, (deocamdată) pentru mine, omul care, în Franzela exilului, a ştiut să-l provoace pe Caragiale să coboare de pe soclul simplist cimentat de manualele şcolare şi să pornească la o plimbare în doi şi la o discuţie despre latura caragialiană a lui Caragiale, despre autenticele şi profundele regrete ale "celui mai mare dramaturg necunoscut al lumii", după sintagma lui Eugen Ionescu (inserată chiar la finalul filmului). Consider că într-un om care are flerul de-a depista netulburat clişeele, perseverenţa de-a le demonta şi capacitatea de-a le înlocui cu idei vii şi inteligente se poate avea toată încrederea.