Primul film fără popcorn - Război pe calea undelor

În primăvara democraţiei româneşti am primit o scrisoare de la Europa Liberă, de la Andrei Voiculescu. Cu câteva luni înainte de răscoală îi scrisesem o epistolă de mulţumire pentru toată muzica pe care o difuza la radio. În plicul de răspuns era o fotografie cu el şi 2-3 rânduri, absurde la acea vreme: "...sper să ne cunoaştem într-o zi." Ziua aceea a fost vineri, chiar de Sfântul Andrei.

În ziua imediat următoare lansării de la Bucureşti, am asistat la premiera orădeană a filmului împreună cu vreo 30 de orădeni. Public foarte bun, ce-i drept, dar prea mic pentru un oraş care se vrea mare. O uriaşă eroare de P.R. a aruncat în anonimat una dintre cele mai tentante întâmplări de cultură din oraş. Gazde şi invitaţi, în acelaşi timp: Emil Hurezeanu, Nestor Rateş (foşti directori ai secţiei române a Radio Europa Liberă), Andrei Voiculescu (redactor muzical), regizorul Alexandru Solomon şi monteurul filmului Cătălin Cristuţiu.

Pe lângă hiba că nu îi are pe Brad Pitt şi Angelina Jolie în distribuţie, filmul mai are una: generează discuţii aprinse despre subiectul său, în detrimentul celor despre film în sine. "Acesta era şi scopul", mi-a mărturisit regizorul. Iar discuţiile de după proiecţie, dintre realizatori, protagonişti şi public, au confirmat atingerea scopului. Totuşi, eu consider că nu e drept. Aşa că, pentru o mică reparaţie, mă voi referi aici doar la film.

Dacă aţi ascultat Europa Liberă înainte de 1989, trebuie să-l vedeţi. Nu este un documentar clasic, o simplă înşiruire de fapte şi date. Este un film de autor (autor tânăr), care comentează fenomenul Europa Liberă, face conexiuni, aproape că explică anumite stări, justifică, arată cu degetul şi rememorează.

Destinele tragice ale lui Vlad Georgescu şi Noel Bernard, încercările disperate ale Securităţii de a reduce la tăcere radioul, greşelile comunismului... şi mii de amintiri. Dizidenţa Doinei Cornea, cultul personalităţii al lui Ceauşescu, lipsa de reacţie aproape complice a românilor... şi mii de amintiri. Persecuţiile celor care reacţionau, sarcasmul ucigător al securistului Ilie Merce, profesionismul de studio şi de redacţie... şi mii de amintiri. Război pe calea undelor este filmul care apelează în permanenţă la amintirile tale şi le completează cu detalii din surse oficiale şi credibile.

Filmul se joacă în permanenţă cu planurile, dar o face totuşi foarte cursiv şi ordonat. Este şi delicat, şi ironic, dar şi brutal. Mi-a plăcut la nebunie cum a ales Alexandru Solomon să arate imaginile de la OTV în care generalul de Securitate Pleşiţă îşi prezenta delirul. M-a emoţionat discreţia şutului în fund de la final, cu imaginile de pe holul Casei Poporului şi genericul de dimineaţă al Europei Libere. Dar m-au şi durut imaginile cu Monica Lovinescu, aproape stinsă, cu vocea totuşi vie şi spiritul neatins.

Război pe calea undelor trage palme discrete, fără duritatea cu care ne-a obişnuit spaţiul public românesc, atât de propice pentru tinereţea nerafinată a unora. Iniţiază polemici cu eleganţă şi face exact ceea ce făcea şi Europa Liberă: lansează idei, fără să instige. Are idee, e filmat bine şi este montat foarte modern. Prezintă imagini de arhivă pe care nici nu le bănuieşti. Sunetul este lucrat excepţional. Şi, pe lângă toate astea, o adevărată bombă jurnalistică - un interviu telefonic cu Carlos Şacalul, teroristul bănuit de implicare în atentatul de la redacţia din München.

La premieră nu s-a mâncat deloc popcorn, nu s-a băut bere, nu au sunat telefoane. Nici nu trebuia. Pe ecran erau Neculai Constantin Munteanu, Ioana Măgură Bernard, Emil Hurezeanu, Monica Lovinescu, Nestor Rateş, Andrei Voiculescu, Doina Cornea. Şi încă mai sunt. Nu-i rataţi.