Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Amalia respiră adânc

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fals tratat de respiraţie - Amalia respiră adânc


decembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Candoarea mi-a-nflorit în ochi definitiv
Întâiul plâns în curtea şcolii, sub castani,
Când clasa mea primea cravata roşie, festiv,
Şi sufeream respinsă grav de colectiv
nu-mplinisem încă nouă ani.

(Ana Blandiana, Partidului, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976)

Abia după 1989 am înţeles ce era cu acei oameni pe care îi remarcasem de ani de zile fără să ştiu de ce sunt modest îmbrăcaţi, adesea cu capul plecat, căutând parcă să fie cât mai puţin vizibili. Sau alţii cu haine straniu de uzate şi cu comportament "ciudat" pentru noi ceilalţi, cei "normali". Printre aceştia erau mulţi care au traversat comunismul căutând să-şi păstreze miezul sufletului cât mai ferit de otrava ce plutea în aerul din jur. De aceea cred ca acest mic tratat de respiraţie propus de Alina Nelega, Amalia respiră adânc, poate fi supus unei discuţii mai largi. Cum e mai bine? Să respiri adânc sau să-ţi păstrezi respiraţia? Fiecare cu avantaje şi dezavantaje. Pentru că dacă prin respiraţia adâncă rişti să inhalezi aerul infestat, ai avantajul că îţi poţi calma revolta. În faţa nedreptăţii, a unei agresiuni fără margini, corpul întreg se ridică, valul indignării atinge cote cu efecte incalculabile. Şi atunci un exerciţiu de respiraţie e util, te ajută să treci prin aceste primejdii.

Este prima şi cea mai importantă lecţie de supravieţuire pe care Amalia o primeşte de la mama ei. O lecţie pe care mama o învăţase dintr-o altă încercare cumplită a sorţii, una universală, dincolo de epoci şi istorii. Şi poate că de aceea este cea mai înţeleaptă povaţă, pentru că e picurată din duhul plutitor peste toate.

Şi, după un timp, am început să facem exerciţii de respiraţie cu maman. Şi ea mă învăţa cum să ajung şi eu înger, ca ea. Dacă ştii să respiri adânc, destul de adânc. Respiri tot mai adânc, dai din mâini, uite-aşa - şi, după un timp, te înalţi uşor, uşor de la pământ. Respiri tot mai adânc şi te trezeşti că pluteşti, lin, tot mai lin, tot mai sus, până când te pierzi în zare - şi nu mai atingi pământul niciodată.

Respiraţia ca mijloc de a evada dintr-un spaţiu al durerii. Desprinderea de pământ. Aici însă intervine creaţia regizorală. Mariana Cămărăşan pune accentul pe legătura fiecăruia dintre noi cu pământul. Petecul acela bine precizat pe care ne naştem, de care ne leagă un cordon ombilical nevăzut, mai trainic sau mai fragil. Pământul care suferă el însuşi agresiunea răului dar care supravieţuieşte prin timp, contorsionat şi convulsiv dar în mod cert un model de învingător.

Mariana Cămărăşan porneşte spectacolul de la contactul nemijlocit al eroinei cu pământul. Amalia, într-o interpretare strălucită a Cristinei Casian, apare, când bezna începutului este spartă de spotul de lumină, întinsă pe podea cu faţa în jos. Nu este o podea oarecare, este acea tablă şcolară pe care se scrie cu creta. Cu inocenţa unei fetiţe care numeşte lucrurile fără înconjur, care-şi rosteşte visurile cu credinţă, care ia toate lucrurile ca atare, ea scrie o rugăciune ca o scrisoare către Moşul. Dumnezeul. Aşa începe povestea. Când scrie culcată, aşa cum adesea copiii o fac, ea pare a înscrie în pământ istoria anilor '50. Frazele sunt atât de dense şi elocvente încât în cadre puţine dar suficiente putem vedea şirurile pribegilor izgoniţi de noua orânduire, putem înţelege geneza destinului eroinei. Aidoma cu al atâtor alte familii. Apelând la inocenţă, Alina Nelega face suportabil totul prin doze de umor. Un umor consistent dar care în acest context abia reuşeşte a stăvili lacrima. De altfel în întunericul sălii putem ghici câte un zâmbet, dar niciodată un hohot de râs. Amalia, cu cravata roşie de pionier, rosteşte cu avântul inoculat în acel timp, cuvinte consonante ideologiei. Descrierea tăierii porcului în bătătura ţărănească este de un haz nebun, atunci când, şoptit sau strigând a revoltă, numele lui Stalin este emblematic. Cu porcul, fetiţa învaţă că a intrat în timpuri ale duplicităţii. Numele "Arhimede" era pentru fereastra dinspre lume, numele "Stalin" era pentru propriul auz, chiar şi atunci cu surdină. Porcul, ca animal magic într-un alt fel de basm, devine înosţitorul fetei, tot mai singură pe măsură ce rudele mor sau pleacă undeva departe. Alienarea agresivă o transformă pe Amalia încât al doilea tablou deja o arată mult mai matură decât este cu adevărat. Atunci poate că mulţi au înnebunit. Neputinţa de a ceda presiunii vremurilor, curăţenia sufletească refuzând mocirla socială, soarta proprie, toate au marcat definitiv atâţia oameni. E greu să recunoaştem o fată de 16 ani atunci când Amalia începe astfel o scrisoare de pe un pat de spital:

Către Biroul de Îngrijire a Spaţiilor Verzi
Sectorul Cinci
Bucureşti.

Stimate Tovarăşe Comandant! Subsemnata Amalia Anastasia Valeria Greceanu-Voican vă raportez că numele dumneavoastră nu înseamnă nimic pentru miliţienii din sectorul cinci al municipiului Bucureşti. Pentru că le-am spus de mai multe ori că sunt în misiune secretă să culeg informaţii de la soldaţii de la ambasadele ţărilor vecine şi prietene unde aţi fost de acord să mă infiltrez şi să obţin secrete de stat şi resturi de mâncare pentru Fani, pe care aţi fost de acord s-o păstrăm şi pe care, aşa cum v-am scris şi atunci, a cumpărat-o Babuşca de un Paşte, fiindcă nu mai erau miei şi ea a consumat restul de bani pe produse alcoolice de casă, făcute de ţăranii din piaţă...


Drama mizeriei în care o împinge societatea este relatată cu umor. Amar umor. Cu fiori recognoscibili de către cei care am trăit acele timpuri. Fiecare, după vârstă, am resimţit diferit comunismul. Mereu câte o oscilaţie între durerea unei rupturi cu vechea normalitate şi înmuierea spre o pliere acceptabilă pe timpurile noi. Cu ironia ca antidot.

Rugăciunea Amaliei, cu albul cretei pe tabla cea neagră, ştearsă apoi tot de ea, cu trupul, cel care toate le-a suferit.

...când o să mă fac mare, ajută-mă şi pe mine să lucrez pentru Revoluţie şi să mă rad în cap ca Babuşka şi să am pete din alea galbene pe mâini şi unghiile rupte şi negre şi faţa aşa lungă şi să gem noaptea şi să zbier în somn şi să mă îmbăt de 23 August şi de 30 Decembrie şi de 1 Mai...

Şi ajută-mă, Doamne, când mă fac mare, să cânt cântece din alea pentru oameni mari, cu Bumbeşti-Livezeni şi cu Doftana prin gratii de fier - şi să flutur steagul roşu al Partidului - iar Vitea să salte de pe acoperiş pe acoperiş ca o flacără minunată, cum am văzut noi un film la cinematograf, pe vremea când mai stăteam la casa veche şi nu se dădeau filme din astea minunate, ruseşti, cu cocori. Vitea o să danseze, eu o să cânt din gură, nu din porcăria aia de pian - pentru muncitori, care sunt nişte eroi şi muncesc săracii în mine şi în fabrici şi uzine şi care construiesc viitorul.


Amalia respiră adânc este un spectacol tulburător, o istorie a comunismului, cu dureri şi cu naivităţi, cu vorbe scrâşnite şi cu spirite tot mai ascuţite pe măsura ermeticului capac.

Unde se duc toate lucrurile care nu mai sunt?... unde-i Parisul, oraşul ăla despre care tot vorbeau manan cu papà, că o să mergem acolo, o să ne mutăm cu toţii acolo?... În Potlograda... Paşli na Potlograda face tătucul Stalin...

Autoarea vine cu indicaţii de joc, subliniază frecvent cum se gradează respiraţia, mai pe jumătate, mai sacadat, cel mai adesea ca un lung suspin. Cristina Casian trece dintr-o scenă în alta, dintr-o ipostază în alta, schimbând, uneori la vedere, costumaţia, păstrând însă o strălucire în priviri. Unul dintre tablouri se deschide pe sonorităţi inconfundabile celor ce au trăit acele timpuri. Un ritm, o cadenţă, o amintire.

Mulţumesc.
Pentru copilăria fericită - mulţumesc.
Pentru somnul liniştit,
fără vise,
netulburat de strigătele subterane
ale deţinuţilor politici,
mulţumesc.

Pentru că ai electrificat ţara
şi m-ai învăţat să citesc,
în lumina asurzitoare a becului,
silabisind
din
Steaua Roşie,
Scânteia,
Steagul roşu,
Convingeri comuniste,
mulţumesc...
...Patria mea e o purceluşă.
O cheamă Fani.
Pe ea au mâncat-o miliţienii în frunte cu Tovarăşul Comandant.
Pentru acestea toate şi pentru multe, multe altele, mulţumesc.


Regizoarea Mariana Cămărăşan a ţinut ca într-un spectacol ionescian în hrubele de la Curtea Veche să aducă publicul mai aproape de fluxul de joc, mai aproape de suflul istoriei. Acum Cristina Casian este ea cea care înconjoară publicul, în întuneric, pe un circuit bănuit doar. Spectatorul simte istoria pulsând în jurul lui. Şi din nou referinţa la pământ. Dacă la început era joaca unei crete, acum este o floare pe un mormânt. Timpul i-a răpit copilul. Amalia are 35 de ani dar a trăit deja cât alţii într-o viaţă. A intrat în vârtej, cu pielea tăbăcită de nesfârşitele agresiuni. Mica incursiune în noapte şi cu privirea în pâmânt este de fapt un refugiu într-un spaţiu edenic ce îngăduie o clipă de vorbă cu cei duşi. O clipă întretăiată de claxonul departe nerăbdător. O clipă în care Amalia înghesuie dintr-o suflare toată tinereţea ei. Este acolo frumoasa poveste de dragoste născută la o defilare, la una dintre acelea care angrenau mase de robi nevoiţi a pune false culori pe o realitate absurdă.

Ochii lui s-au oprit pe fusta mea plisată gri-petrol şi pe bluza mea de şifon cu mâneci scurte, proaspăt spălată şi călcată, albă ca laptele, pe şosetele mele trei sferturi şi pe tenişii mei chinezeşti, nou-nouţi. Am fost întotdeauna o pedantă... Şi uite-aşa, tot scandând, am început să cântăm. Amândoi. Într-un glas. Exact acelaşi cântec. Ce coincidenţă, nu? Exact pe două voci. "Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii, voi, osândiţi la foame, sus...".

Lumina magică de pe chipul Cristinei Casian descoperă poezia acolo unde nu ai fi putut bănui că se ascunde. Miracolul dragostei într-un vulcan de făţărnicie, un vulcan care amuteşte în faţa unei surprinzătoare izbucniri pe care nu ai fi ştiut cum să o iei, între ironie şi mefienţă a inimii care poate să bată şi pe sonorităţile Internaţionalei. Cu seninătate, Amalia enumeră apoi toate câte le-a avut de trăit, în cuvinte puţine, elipitic, mereu cu o doză de umor care să întrerupă suspinul exact în pragul lacrimei. Claxonul de departe, care o cheamă insistent, este lumea cea tot mai grăbită, tot mai indiferentă la substanţa tragică a vieţii, tot mai doritoare de consumuri ieftine.

Este clipa unei confesiuni esenţiale în reţeta acestui tratat de respiraţie.

Mă duc, puiul mamii, nu ştiu când o să mai pot veni. Spune-i la maman, când o vezi, că am făcut progrese. Pot să respir aşa de adânc încât, de cele mai multe ori, o respiraţie pe zi îmi ajunge. În rest - tac. Ţi-ar fi ajuns şi ţie, Victoraş, dacă m-ai fi ascultat şi n-ai fi vrut neapărat să respiri fără să taci.

Tragedia e ţinută în frâu discret, nobil, ascunsă după o perdea impenetrabilă, frumos şi delicat brodată. Din nou venind spre oameni, Cristina Casian, jucând vârsta de 55 de ani a Amaliei, priveşte ghiduş către un spectator. Acesta stă rigid, evită să-i întoarcă privirea şi preferă să stea pironit undeva indefinit. Actriţa îl priveşte insistent, uşor amuzată. Este privirea celor care ştiu, care au îndurat. Cu seninătate ei întind o mână spre ceilalţi şi zâmbesc văzându-le suspiciunea. Îi lasă în plata lor. Amalia îşi caută fratele care se întoarce adesea de la Paris. A ajuns cu baletul acolo unde îşi dorea. A învins. Se mişcă într-o altă lume. Şi aceea grăbită. O grabă colorată, suculentă, caldă. Una în care ecourile trecutului răzbat rar. Şi în care pancartele cu numele celui aşteptat pe un aeroport nu au efect niciodată.

Iar regia impune ca Amalia, eşuată ca femeie de serviciu la toaleta din aeroport, să şteargă cu un teu, o podea care cândva, demult, a fost tabla de scris a unui entuziasm cu cravată roşie la gât şi izbucniri de sinceritate. Tulburătoare această scenă, mai amară decât a unor valuri care şterg înscrisul de pe ţărm.

Regăsirea este ponderată de Amalia, de parcă simţi cum îi bate inima în adânc, temătoare că se întâmplă şi în viaţa ei ceva frumos, neîncrezătoare parcă. Cristina Casian îşi schimbă chipul, bătrâneţea fizică e dublată de urmele unei vieţi agresate în fel şi chip. Vocea i se stinge. Rămâne doar respiraţia. Replicile sunt tot mai şoptite. Metaforic, regia o înalţă, zborul tot mai des cu avionul e ca o forţare a destinului. Este înălţarea mereu invocată, pentru care s-a pregătit atâta timp. Cu finalul unui trup atras de pământ şi cu un suflet plutind spre "maman", invariabila acestei poveşti. Vechea promisiune se îndeplineşte.

Dacă te întâlneşti cu ea, spune-i, te rog, că n-am uitat să respir şi mă pregătesc şi eu să devin înger într-o zi. Aşa ca ea.

Un spectacol emoţionant, cel puţin pentru cineva care a ieşit din lumea aceea dinainte de '89. Probabil un spectacol cu impact şi pentru cei de mai apoi, pentru că autoarele, tinere la început de carieră în teatru, au mânuit cu inteligenţă ingredientele care să convingă şi fără amintiri directe.

Dacă Alina Nelega este deja un nume care s-a impus în dramaturgia tânără din România, Cristina Casian şi Mariana Cămărăşan sunt absolvente ale UNATC în 2007 iar scenografa Alexandra Penciuc încă studentă. Cu atât mai meritoriu gestul Teatrului ACT de a promova acest spectacol. Unul de referinţă nu doar pentru o stagiune ci, risc acest pariu, pentru viitor.

Dincolo de accentele grave ale unei epoci, spectacolul sedimentează în noi remanenţe pe care cultura le recunoaşte de constante universale. Ca un mic tratat pentru uzul nostru, al tuturora, cuvintele Amaliei ne urmăresc ca şoptite de undeva din înalt:
Abia apoi vreau să mor, abia dupa ce m-am trezit din viaţa asta pe care-am visat-o cu faţa acoperită, cu ochii închişi, cu mâinile legate, cu inima îngheţată. Un vis durează câteva secunde şi ţi se pare lung cât toată viaţa. Dar dacă e invers - şi toată viaţa durează cât o respiraţie? Atunci poate-ar fi mai bine să respiri adânc, cât mai adânc...



Amalia respiră adânc

de Alina Nelega, text distins cu Premiul Autor European, Heidelberg, 2007
Textul piesei, editat de Editura LiterNet, poate fi citit aici
Regia: Mariana Cămărăşan
Scenografia: Alexandra Penciuc
Cu: Cristina Casian

Citiţi Amalia respiră adânc, o carte semnată Alina Nelega şi publicată de Editura LiterNet.



 Toate articolele despre Amalia respiră adânc
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2017


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 Deasupra norilor - Amalia respiră adânc , Cristina Zaharia
 Bravo, Amalia! - Amalia respiră adânc, Dan Boicea
 Nu rataţi o piesă-eveniment - Amalia respiră adânc, Răzvan Penescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer