Sumbră, ostilă şi rece (chiar şi sub arşiţa verilor sale toride) era lumea fostei Confederaţii sudiste, în jumătatea de secol dintre Războiul Civil şi Primul Război Mondial, care avea să cicatrizeze măcar parţial rănile acelei conflagraţii rămase, pentru unii, nefinalizată nici chiar astăzi - după cum demonstrează, prin mentalitate şi spirit, acest surprinzător film de conţinut, în decor aparent western. Dacă Nordul yankeu, capitalist, arogant şi adaptabil, n-a făcut decât să sacrifice câteva sute de mii de soldaţi pentru a-şi menţine hegemonia, Sudul în schimb, feudal, patriarhal şi eminamente conservator, şi-a văzut propria societate, cultură şi lume spulberată de-a lungul a numai zece ani. Negrii eliberaţi angro de pe plantaţii făceau prăpăd, generând la rându-le contrareacţia defensivă a Ku Klux Klan-ului, averile adunate din cultura bumbacului se spulberau, valul industrializării bulversa toate modalităţile de economie şi viaţă cunoscute, şi totul, în general, se profila instabil şi tulbure. Ca întotdeauna în asemenea perioade de criză profundă, dezvoltată atât material cât şi moral, deraierile, confuziile de valori şi propensiunea spre mituri devin inevitabile. Precaritatea economică generează banditism, frustrările sociale îl învăluie într-o aură haiducească, morala şubredă proiectează la rândul ei tendinţe idolatre - şi, în ultimă instanţă, tensiunile acumulate de toate aceste complexităţi (în sens psihologic) pot răbufni prin asasinate; aici, asasinarea lui Jesse James de către "laşul" Robert Ford.
Surprinde din primul moment formula structurală a filmului: o sută şaizeci de minute, istorisind molcom şi amplu, cu o tipicărie aproape bătrânească în aparenţă, drumul dintre prima întâlnire a lui Bob Ford cu idolul său şi omuciderea din titlu - plus urmările acesteia. Deşi povesteşte ultima şi cea mai dramatică parte din viaţa unui bandit celebru, filmul e totalmente de "anti-acţiune": există o singură secvenţă a unui jaf săvârşit de banda lui James, relatată sec şi cvasi-documentarist, după un demaraj cu declaraţii poetice explicite. În rest, violenţele sunt seci şi voit banalizate (ca-n viaţă - viaţa acelui tip de familie şi de anturaj), tensiunile sunt lăsate să se dezvolte de la sine, fără supralicitarea acelor mijloace cinematografice specifice construcţiei suspense-ului, ritmul narativ e constant şi egal cu sine însuşi, şi în genere totul se organizează în jurul factorilor umani, pe un fundal de epocă expresivo-depresiv. Andrew Dominik, semnatar al scenariului (după romanul lui Ron Hansen) şi al regiei, îşi dovedeşte cu prisosinţă capacitatea de a stăpâni consistenţa şi mijloacele filmului de substanţă, urmărind motoarele psiho-afective, de la individ la nivel comunitar, ale unei perioade ca aceea de adaptare a S.U.A. post-secesioniste. În mare parte, filmul mi-a amintit de legendarul Once Upon a Time in America, atât prin relaţia ritm-durată, cât şi prin tipul de concepţie plastică - operând, desigur, tranziţia în spaţiu şi timp de la societatea urbană din prima jumătate a secolului XX la cea rurală anterioară ei cu cincizeci de ani. Totuşi, spre deosebire de Leone, Dominik îşi refuză şi mai categoric concesiile comerciale, ceea ce pentru neavizaţi riscă să devină extrem de plicticos. (Fac însă precizarea că, dacă în condiţiile în care mă dureau toate articulaţiile şi mă usturau ochii, după o noapte nedormită, nici măcar n-am simţit când trecuseră cele două ore şi jumătate ale proiecţiei, puterea de impact şi persuasiune a filmului nu mai are nevoie de nici o recomandare suplimentară.)
Avem din nou bucuria uneia dintre inepuizabilele surprize ale lui Brad Pitt, al cărui fizic atractiv prin definiţie rămâne mereu "gardul" în interiorul căruia vom găsi "leopardul" compoziţiilor actoriceşti. Versatilul, super-disponibilul şi mereu inventivul autor al creaţiilor din Se7en, Twelve Monkeys, Fight Club sau Babel, construieşte precis şi economic portretul tâlharului inteligent, charismatic şi lipsit de scrupule, măcinat de nevroze, îndoieli de sine şi profunde lunecări paranoice în profunzime. Casey Affleck, care a crescut în umbra lui Pitt, de-a lungul celor 11-13 Ocean...-e, înfruptându-se şi din vreo două porţii de Plăcintă americană, plus alte filmuleţe comerciale, iese în sfârşit la lumină ca un actor capabil să stăpânească sigur sinuozităţile evoluţiei de la puştiul adorator iniţial, prin faza complicităţii şi a confidenţelor, urmată de cea a dezamăgirilor şi spaimelor crescânde, generatoare de trădări, până la degringolada finală post-asasinat. Îl secondează Sam Rockwell, cu compoziţia unui frate neliniştitor de tolomac, ca o permanentă cutie de rezonanţă a anxietăţilor dintre cei doi protagonişti (că erou nu e nici unul, evident). În jurul lor evoluează o distribuţie aleasă inspirat şi coordonată matematic, cu expresivităţi vizuale dense (mai puţin, poate, în cazul accentelor prea caricaturale din portretele unor membri ai bandei, în special la început).
Surprinzător de "europeană" ca stil plastic, imaginea lui Roger Deakins reuşeşte să impună, cu subtilitate, starea fotografiilor de epocă, sugerând cromatica sepia şi alb-negru fără a recurge efectiv la respectivele artificii de prelucrare a culorii (de altminteri, onestă şi bine saturată). Se remarcă discreţia compoziţiilor în clarobscur, ca şi dominantele de un alb calcaros, stresant, din majoritatea secvenţelor de zi. Specularea ambianţelor naturale - sau reconstituite, cu meticulozitate discretă, de scenografii Martin Gendron şi Troy Sizemore - contribuie la întregirea atmosferei unei lumi în care, deşi topografiile geografice respiră cât se poate de amplu, lipsa oricărui orizont uman autentic devine curând insuportabil de angoasantă. Aceeaşi dispoziţie de "închisoare în aer liber", sau "carceră a eului propriu", o sugerează muzica fin-apăsătoare, în tonuri grave şi repetitive, a lui Nick Cave şi Warren Ellis.
Ansamblul este împachetat în vocea lui Hugh Ross, care narează sau meditează din off în anumite momente atent alese, mai mult pentru a întregi starea decât ca să ofere informaţii care şi-ar fi găsit oricum locul în generoasa economie temporală a filmului. Uşoara estompare în flou, pe margini, a cadrelor astfel comentate subliniază convenţionalismul voit al procedeului - şi contribuie, pe tot parcursul, la pregătirea secvenţelor finale, ulterioare asasinatului, care rezumă întreaga suită de reacţii a societăţii şi protagoniştilor faţă de dărâmarea iluzoriului lor "erou". Rămân de neuitat imaginile fotografierii rituale, stil "tablou de familie", în jurul cadavrului legat de-a-mpicioarelea, halucinantele spectacole de teatru, în care Bob Ford se joacă pe sine în reconstituiri ale crimei repetate de sute de ori, sau balada cântată de Nick Cave însuşi în saloon-ul din Bowery, cu inerentele idealizări şi supradimensionări ale tâlharului neurotic devenit legendă. De altfel, acest epilog compozit potenţează retroactiv şi titlul, în care se identifică una dintre cele mai inspirate instanţe ale denominaţiilor voit lungite, bazate pe două cuvinte foarte conotative în sine (opţiunea lexicală "assassination") şi în context (declaraţia de atitudine "coward"). E evident pentru oricine că The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford e la un prim nivel un film "de atitudine şi despre atitudine", dincolo de care evoluează, într-o direcţie, pe calea rafinamentului artistic, iar în cea opusă, din păcate... spre fundătura dificultăţilor de box-office. Noroc că adevăratele western-uri s-au răsuflat de mult. Până şi 3:10 to Yuma (ăsta noul) a reuşit să se impună doar printr-o dublă spargere de canoane.
20 decembrie, 2007, h. 21:21-22:40
Bucureşti, România