Zilele radioului - Război pe calea undelor

În momentul de faţă, filmul românesc de ficţiune s-a aliniat atît de ferm (şi, deocamdată, atît de fertil) la estetica minimalistă, simili-documentară, pătrunsă în forţă odată cu filmele lui Cristi Puiu, încît, atunci cînd vrem maximalism, avem mai multe şanse să-l găsim la un film documentar. Filmul lui Alexandru Solomon despre Radio Europa Liberă, Război pe calea undelor, este un documentar-epopee cu mai multe fire epice împletite, cu o cuprindere temporală de o jumătate de secol, cu zeci de personaje de prim-plan şi cu vocea telefonică a teroristului Carlos pe post de special guest star. E primul documentar românesc distribuit în cinematografe de la Marele jaf comunist (2005; tot un film de Solomon) şi, înainte de a fi lansat, a deschis Festivalul de Film Documentar şi Antropologie Vizuală Astra 2007, unde, conform cotidianului Sibiu Standard, "a fost considerat de juriu mult prea aplecat înspre comercial". Conform aceluiaşi articol, unul dintre membrii juriului, Cristi Puiu, a declarat că "marea majoritate a cineaştilor români au impresia că dacă au un subiect mare au şi un film mare, [pe cînd noi] aici la Astra apreciem tot ce înseamnă investigaţie reală şi nu doar asamblare de informaţii". Ceea ce e foarte corect şi foarte frumos din partea Festivalului Astra (unul dintre puţinele festivaluri de film la care chiar mă simt bine). Dar în lumea "reală" - cea din afara rezervaţiei privilegiate pe care o circumscrie un festival de film -, informaţiile alea sînt cele care contează; orice ar spune puriştii, un documentar care tratează un subiect important e în primul rînd dator să asambleze informaţia într-o formă cît mai comercială, astfel încît să poată ajunge la cît mai mulţi oameni.

Că e mare nevoie de informaţiile asamblate de Solomon o dovedeşte, fără să vrea, acelaşi articol din Sibiu Standard, în care Război pe calea undelor e descris ca un film ce "prezintă în alb şi negru - buni şi răi, redactori Europa Liberă şi Securişti - povestea celebrului post de radio". Faptul că (după cum am putut constata sondîndu-mi propriii studenţi) dezaprobarea subînţeleasă în această descriere e împărtăşită de destui spectatori din categoria celor îndeajuns de rafinaţi ca să meargă la filme documentare şi îndeajuns de tineri ca să afle acum, pentru prima dată, de Europa Liberă, arată că, într-adevăr, informaţia lipseşte. Nu Solomon prezintă povestea în alb şi negru, buni şi răi. Războiul dintre Europa Liberă şi regimul Ceauşescu a fost un război între buni şi răi. A-i reproşa lui Solomon că nu vede mai multe "nuanţe" - pesemne din alea de tip "Hitler iubea animalele, în timp ce pastorului disident Dietrich Bonhoeffer îi plăcea (pun de la mine) să se scobească în nas" - echivalează cu a pleda nu pentru complexitate, ci pentru idiotizare morală. E adevărat, Solomon însuşi a afirmat că, investigînd subiectul, şi-a dat seama că Europa Liberă era "la fel de fărîmiţată, de bîrfitoare, de invidioasă ca România asta a noastră, de aici" - aspecte asupra cărora filmul nu insistă (deşi le menţionează). Dar nici nu era obligat să insiste. Nu e o monografie a Europei Libere, ci o celebrare a luptei ei.

E, de asemenea, un film de autor, în care Solomon dă curs unei fascinaţii personale pentru ceea ce este şi un capitol straniu din istoria propagandei. Ce l-a atras pe regizor la subiectul Europa Liberă n-a fost doar dăruirea emoţionantă cu care a putut să lupte acest post de radio, ci şi puterea pe care a putut s-o capete într-o epocă în care lumea liberă nu mai ştia decît de puterea imaginii. Departe de a fi omagial la modul romanţios, filmul vine cu informaţii tehnice despre cum funcţiona Europa Liberă ca post de propagandă (la început era finanţat în principal de CIA), de la rolul emisiunii muzicale a lui Andrei Voiculescu în întinerirea programatică a publicului emisiunilor politice pînă la fluctuaţiile cotelor maxime de anticomunism şi anticeauşism admise de şefii americani, în funcţie de îngheţurile şi dezgheţurile Războiului Rece. În asamblarea informaţiilor (o artă la fel de dificilă ca toate celelalte), Solomon menţine echilibrul între nu-foarte-cunoscut, cunoscut şi elementar (de exemplu, precizează că pe vremea aceea nu exista Internetul). Filmul lui precedent, seducătorul şi prea puţin cunoscutul Clara B., era (printre altele) un superb exerciţiu de organizare a unui bogat material de arhivă într-o formă epică. Iniţial, forma noului său film pare destinsă, schimbătoare, aproape improvizată, dar treptat se ascute la fel de tare ca a celui mai încordat thriller şi, la final, cînd - după prezentarea calmă a indiciilor care acuză fosta Securitate de acţiuni criminale împotriva Europei Libere - Solomon inserează faimoasa ieşire a generalului Pleşiţă în direct la OTV ("Au fost foarte bine făcute! Îmi pare rău că n-au fost făcute mai angro."), şocul recunoaşterii răului îţi taie respiraţia. Oricît de bine ai cunoaşte imaginile, este un şoc, iar faptul că filmul reuşeşte să-l provoace - faptul că reuşeşte să penetreze prin amnezia şi lehamitea instalate în ultimii 17 ani - reprezintă deopotrivă un triumf artistic şi unul moral.