Ceea ce te impresionează în primul rînd e felul în care Andrei Şerban şi-a supus creator spaţiul teatral, arhitectura şi scenotehnica. Se joacă peste tot, volumetria sălii e utilizată pe toate dimensiunile ei. În actul I, publicul e postat în proscenium, iar eroii cehovieni sînt dispersaţi în sală. Mai întîi, actorii joacă stînd pe fotoliile de spectatori, apoi îşi pun în valoare forma fizică, urcînd de la stal la balcon, traversînd dintr-un loc în altul, călcînd pe scaune, peste scaune, printre ele, păşind în echilibristică pe marginile de la etaj, accelerîndu-ţi şi ţie, ca privitor, bătăile inimii. Nu e un simplu artificiu, e o modalitate ingenioasă de a potenţa artistic locul teatral, de a surprinde şi prin această dimensiune ambientală. Nu se schimbă doar poziţionarea tradiţională, ci se transferă şi încărcătura estetică. Personajele lui Cehov coboară din ficţiune şi convenţie în zona lumească, iar spectatorii sînt obligaţi, prin ambientare, să devină empatici cu eroii teatrali, să stabilească legături neobişnuite. Iar cînd, la un moment dat, Vania rămîne aşezat pe intervalul central, şi de la plafon coboară încet-încet, într-o lentoare studiată, candelabrul imens, oprindu-se deasupra capului său într-un gest tăcut de încoronare, suflul ţi se opreşte parcă, imaginea îţi rămîne ferm imprimată pe retină. N-o poţi uita uşor, mai ales că, la pauză (un antract de fix 11 minute), toţi spectatorii trec pe sub imensa podoabă, zăbovind puţin acolo, ca să vadă şi ei cum e, preţ de o secundă, două, să fii Vania.
În actul al II-lea, cei aproximativ 100 de privitori sînt poftiţi în scenă. Odată aşezaţi, cortina de fier e coborîtă, astfel încît public şi eroi dramatici sînt captivi, împreună, într-un perimetru fizic, concret, în care se naşte şi se consumă imaginarul teatral. Orice legătură cu exteriorul, cu lumea reală e suprimată, cele trei ore şi un pic de spectacol nu le poţi trăi decît închis în vintrele teatrului, unde se recreează sub ochii tăi o altă lume, cea cehoviană, aşa cum o vede Andrei Şerban. Interpreţii joacă peste tot: în cabina regizorului tehnic, pe cîteva practicabile, pe podul aflat la peste 20 de m înălţime, pe scările abrupte care îl leagă de sol. La un moment dat, acţiunea se mută la stînga, unde o căsuţă, ca acelea de jucărie, înconjurată de pămînt reprezintă, într-o proporţionalitate inversată, conacul. Plouă, efectul e veridic vizual şi sonor (scenografie - Carmencita Brojboiu), iar Vania, mai întîi, apoi şi alte personaje, se luptă, la propriu cu noroiul, într-o metaforă a ceea ce înseamnă viaţa la ţară. În actul al III-lea, toată lumea se orientează către cealaltă latură a scenei, tot pe interior, unde continuă acţiunea, iar în actul IV se revine în ambientul metaforă a mediului rural. Din cînd în cînd, Vania şi ceilalţi trec printre spectatori, se mută în spaţiile anterior dezvăluite, într-o dinamică al cărei scop este aducerea iluziei teatrale cît mai aproape de public.
Pe lîngă maniera deosebită de a valorifica spaţiul scenic, ceea ce place în versiunea lui Andrei Şerban este lectura inovatoare a textului, redimensionarea teatrală a personajelor şi interpretarea actoricească. Subintitulată "Scene din viaţa la ţară", acţiunea piesei lui Cehov se petrece într-un univers cu dimensiuni şi ritm proprii. Andrei Şerban reconstruieşte acest univers în acord cu Cehov, dar imprimîndu-i formatul spectacular pe care imaginaţia sa regizorală l-a născocit. Vorba unui personaj: "... la noi, la capătul lumii...", iar acest capăt al lumii adună laolaltă oameni pe care viaţa, destinele îi aşază în relaţionări complicate, dureroase. Nimeni nu se înţelege cu nimeni; îşi vorbesc, dar niciunul nu poate comunica în chip real cu ceilalţi; iubirea e invocată des, e omniprezentă, dar în loc să fie un catalizator al fericirii, e un element perturbator, generează amărăciune. Iubirile cehoviene sînt imposibile, îţi dau senzaţia că există doar ca să dea măsura măreţiei ori nimicniciei personajelor.
Micro-universul de la conac e structurat pe pilonii numiţi Astrov, Vania, Sonia, Elena Andreevna, Alexandr Serebreakov, Maria Vasilievna. În viziunea lui Andrei Şerban, Vania nu mai are nimic din misterul pe care la o primă citire i-l asociezi. În spectacolul clujean, el e un tip cît se poate de terestru, cu accese grosiere, pe care anii îndelungi petrecuţi la ţară i le-au imprimat în comportament. Interpretat impecabil de András Hatházi, actor nominalizat anul trecut la premiile UNITER pentru un alt rol (Doctorul din Purificare de Sarah Kane) făcut tot sub îndrumarea lui Andrei Şerban, Vania e un amestec straniu de forţă primitivă şi sensibilitate infantilă, un cocteil caracterial care îl face vulnerabil, dar care ţi-l face rapid simpatic. Astrov (Bogdan Zsolt) e şi el marcat de îndelungata perioadă petrecută printre mujici, alergînd pe distanţe uriaşe de la un bolnav la altul. Doctorul e un bărbat pe care viaţa şi votca l-au înăsprit, i-au tăbăcit sufletul, pe care pierderea unui pacient l-a marcat iremediabil. Atitudinile oamenilor l-au îndemnat să se apropie de natură: e vegetarian şi face orice ca să protejeze pădurea. Alexandr Serebreakov (Jozsef Biro) e un egocentric care nu concepe ca problemele şi nevoile sale să nu se afle mereu în centrul atenţiei generale. O boală mai mult sau mai puţin inventată pare calea sigură către monopolizarea interesului. Deşi e mai degrabă o caricatură a masculinităţii, femeile îl adoră: are o soţie mult mai tînără decît el, care-i este devotată; soacra are o admiraţie necondiţionată faţă de fostul ginere, iar Sonia, fiica lui din prima căsătorie, s-a sacrificat dintotdeauna pentru el şi continuă să o facă. Sonia (Aniko Petho / Hilda Peter) e marcată de o timiditate ale cărei cauze trebuie căutate în faptul că nu e o fată frumoasă. Îndrăgostită de Astrov, nu îndrăzneşte niciodată s-o mărturisească, şi, temătoare să nu fie respinsă, alege sacrificiul de a trudi în continuare la moşie, pentru ca tatăl ei să poată fi fericit la Harkov. Elena Andreevna (Imola Kezdi / Eniko Gyorgyjakab), soţia lui Serebreakov, e unica ei prietenă, deşi cele două nu au nimic în comun. Tînăra mamă vitregă e conştientă de feminitatea ei, îşi licitează farmecele, dar nu va comite adulter. Elena Andreevna vorbeşte din cînd în cînd în engleză, semn că aparţine unei noi generaţii, unui alt timp istoric. Soluţia replicilor în engleză e apreciată de public, nu numai ca o pată de culoare lingvistică. Decodarea ei poate fi şi o aluzie la anglofilia contemporană, la invazia occidentală în mediile spirituale ruse.
Există pe parcurs cîteva gesturi de teatralitate simbolică de mare frumuseţe. Unul dintre ele este tangoul pe care Serebreakov îl deschide, iar Astrov şi Vania îl continuă. Nu e un moment întîmplător, el sintetizează raporturile dintre personaje într-un mod care face receptarea mai încărcată de emoţie, mai subtilă decît ar fi reuşit-o replica rostită. Un alt element simbolic al iubirilor imposibile este sărutul. Toată lumea se sărută, inclusiv Maria Vasilievna pe fostul ei ginere, Serebreakov, dar, deşi par pasionale, ele nu se dovedesc decît gesturi exterioare, întrucît nu sînt însoţite de reciprocitate şi de profunzime.
Secvenţele unde, pe o suprafaţă plină de pămînt tronează conacul în miniatură, capătă şi ele o încărcătură specială de sensuri. Pereţii sînt rafturi înalte, încărcate de dosare cu socotelile moşiei, cu istoria ei. În spatele unei plase de sîrmă, stau închişi porumbei, semne ale libertăţii îngrădite a tuturor. Serebreakov şi soţia lui sînt sufocaţi în această colivie care înseamnă traiul la ţară şi decid să-şi ia zborul. Vania şi Sonia au statutul celor care consimt la libertate ca "necesitate înţeleasă". Ei rămîn ai locului, toate întîmplările survenite fiind doar o acoladă ataşată unei existenţe terne.
Două workshop-uri şi cinci noi spectacole în numai doi ani, atît a lucrat Andrei Şerban în această ultimă revenire a lui "acasă". Frămîntat, ca orice mare artist, regizorul e mereu în căutarea ineditului, a ceva nespus încă ori spus altfel. A ajuns la un moment al parcursului său profesional în care caută răspunsuri. Iar atunci cînd i se pare că le-a găsit, formulează alte întrebări şi caută alte răspunsuri. De aceea a şi ales pentru recentele sale montări autori şi texte foarte diferite, pe care le-a transpus scenic în maniere foarte diferite. E un eclectism asumat, declarat, din care compatriotul nostru stabilit din anii '70 peste ocean şi-a făcut un stil. Creaţia ca o suită de interogaţii şi de posibile răspunsuri a fost aplicată ca metodă de lucru şi la Unchiul Vania de Cehov. Această paideutică estetică ni-l înfăţişează pe Cehov în toată splendoarea lui, îi evidenţiază amplitudinea dramatică, arată cît de diferit poate fi citit, fără a i se altera spiritul. Deşi în această variantă nimic nu e cum te-ai fi aşteptat, totul e foarte la locul lui. Lumea din Unchiul Vania e construită pe o coordonată esenţială: personajele îşi fac rău unele altora. Lipseşte relaţia catenară, fiecare tînjeşte la cel care nu-i poate oferi complementaritate. De aici provin dramele personale şi, prin însumare, intensitatea dramatică a întregului. Interesant e că, deşi suferă de neînţelegere, eroii cehovieni par împăcaţi cu condiţia lor. E şi o undă de umor în anumite secvenţe ale acţiunilor lor, care îi face umani, credibili. E o împăcare cu destinul lor dramaturgic: nu o resemnare tragică, ci o acceptare a vieţii, cu toate bunele şi relele pe care le presupune.
Unchiul Vania al clujenilor e un spectacol viu, dinamic, care te ţine captiv în propunerea lui estetică. "Trupa lui Tompa", mînată de această dată în bătălie artistică de Andrei Şerban, a reuşit o nouă performanţă.