Here Comes the War - Interview

În ultimii 20 de ani, Steve Buscemi a devenit, încet dar sigur, un soi de emblemă a filmului independent american în materie de actorie, imagine întărită de prietenia cu alde Jim Jarmusch, Tarantino sau fraţii Coen şi, paradoxal, neştirbită de slăbiciunea pentru alde Jerry Bruckheimer sau Adam Sandler. De 15 ani încoace, Buscemi cochetează mai mult sau mai puţin răspicat cu regia - îi datorăm ceva episoade TV (OZ, Sopranos), una bucată ecranizare solidă (Animal Factory) după o cărţulie de Edward Bunker, Dumnezeu să-l ierte!, şi, important, unul dintre cele mai candid/revelatoare debuturi ale anilor '90, anume dezarmant de sincerul şi teribil de autobiograficul Trees Lounge (1992), un soi de omagiu John Cassavetes deghizat în cură de exorcizare demoni feluriţi... cunoaşteţi refrenul.

Introducerea de mai sus e necesară pentru cei care-şi imaginează că Buscemi tocmai ce s-a apucat de făcut filme - ceilalţi o pot considera liniştiţi reverenţă. Şi tot o reverenţă a făcut şi actorul/regizor atunci cînd a decis să "re-machieze" filmul omonim din 2003 al nefericitului olandez Theo van Gogh (asasinat în 2004), decizie care denotă curaj (vorbim de un film în două personaje - teritoriu pe care şi-au rupt gîtul alţii mai titraţi, şi, practic, într-un singur decor - deşi nici un cadru nu e repetat inutil) şi siguranţă (vorbim de un film în care se... vorbeşte non-stop, chit că sunetele pe care le veţi auzi aduc grozav cu rafalele de mitralieră). Bănui c-aveţi poftă să aflaţi ce şi cum... Pofta-n cui! Avem un jurnalist nevricos (Buscemi himself, mereu surprinzător) şi o actriţă celebră (Sienna Miller, o revelaţie) - filmul se cheamă Interview, aşa că faceţi singuri socoteala, deşi, în astfel de cazuri, unu şi cu unu nu vor face niciodată doi...