De-a şoarecele şi pisica - Interview

Extrem de rar remake-urile se ridică la înălţimea originalelor. Şi chiar mai rar atunci când sunt versiuni americane ale unor producţii europene. Ceea ce face cu atât mai demn de aplauze şi atenţie Interviul lui Steve Buscemi, variantă 2007 şi made in US a unui film al regretatului regizor olandez Theo van Gogh. Buscemi e actor, deci nu e de mirare că a ales să refacă un film în două personaje a cărui întreagă forţă stă în interpretarea celor doi protagonişti - el şi juna Sienna Miller. Dar şi-a mai încercat mâna în regia de film cu trei realizări devenite cult în circuitul independent - Trees Lounge, Animal Factory şi Lonesome Jim. Ceea ce explică rigoarea şi siguranţa cu care regizorul Buscemi conduce această ultra-dură înfruntare în care nu curge aproape nici o picătură de sânge, dar care lasă în urmă răni şi lovituri cât pentru un veritabil război. Căci Interview este nici mai mult nici mai puţin decât o aneantizare reciprocă, doi oameni cât se poate de diferiţi şi ascunşi, forţaţi de circumstanţe şi apoi stârniţi de unele dintre acele impulsuri obscure care zac prin străfundurile psihice ale fiecăruia, să petreacă ceva timp împreună.

Întâi - profesional, într-un bar, un interviu pe care blazat/frustratul jurnalist politic ratat jucat de Buscemi trebuie să i-l ia unei starlete mai faimoasă pentru bustul impozant şi relaţiile amoroase decât pentru prestaţiile ei actoriceşti. Sau cel puţin aşa ar trebui să înţelegem, dar domnul vine, superior şi vexat de faptul că trebuie să îşi irosească astfel preţioasele talente, complet nepregătit. Ceea ce duce la o primă jignire. După clivajul evident între cei doi, pe care ţi-e greu să-i ierarhizezi după antipatia pe care o pot stârni (competiţia e strânsă), ca urmare a unei ciocniri de maşini, protagoniştii aterizează în apartamentul divei (Sienna Miller). Prilej pentru un infernal joc de-a şoarecele şi pisica, un concurs fără urmă de fair-play sau onoare în care miza e pur şi simplu anihilarea - măcar psihică - a celuilalt. Şi se folosesc orice arme - de la seducţie la indiscreţie la jigniri, tandreţuri, confesiuni, mimarea complicităţii... Şi ţi-e extrem de greu să decizi ce e adevăr şi ce e simulacru ori prefăcătorie în istoriile şi atitudinea fiecăruia, căci pe parcursul celor câteva ore măştile se succed şi cad cu viteze ameţitoare. Suficient cât să poţi observa nesiguranţele, traumele şi scheleţeii din dulapul jurnalistului care părea iniţial să le ştie pe toate şi să descoperi dincolo de poza ingenuă a blondinei o forţă şi o duritate aproape incredibile.

N-are rost să vă spunem cine câştigă această înfruntare sau care îi este finalitatea - e clar că nu poate fi una pozitivă şi, de asemenea, că tot farmecul şi atracţia unui astfel de film stau în desfăşurarea artileriei de până acolo. Şi în remarcabilele recitaluri actoriceşti ale celor doi - dacă de la Buscemi nu ne puteam aştepta la altceva, revelaţia aici e Sienna Miller, prea des ironizată că ar fi devenit celebră mai curând ca fashion icon şi ca ex-iubită a lui Jude Law. Ceea ce duce la o paralelă interesantă cu subiectul, paralelă de care atât regizorul cât şi blondina trebuie să fi fost conştienţi. Şi care dă o altă greutate şi miză tuturor referinţelor la mass-media, celebritate, imagine şi interpretări.

Oricum, după Interview oricine o mai priveşte pe juna Miller drept un ambalaj drăgălaş şi cam atât trebuie să fie pur şi simplu răuvoitor - aici e magnetică, de o intensitate care te obligă să o priveşti ca hipnotizat şi te lasă să încerci, confuz, să decelezi amestecul de tărie interioară, vitalitate şi vulnerabilitate care o compun. Ar mai trebui, poate, spus doar că remake-ul lui Buscemi nu se îndepărtează prea mult de original, exceptând poate o variaţiune finală, dar că reuşeşte o versiune cel puţin la fel de atrăgător/repulsivă şi puternică precum cea a lui van Gogh. Şi că este unul dintre filmele pe care ar trebui să le vedeţi neapărat. În oferta edulcorat-greţoasă de sezon, nici că se putea un contrast mai fericit.