Dan Perjovschi s-Âa expus la Institutul Cultural Român (ICR) întrebărilor publicului său, în cadrul celei deÂ-a doua întîlniri a programului Arte marţiale. "Artiştii nu mai au alibiul unei expoziţii de perete, care să vorbească de la sine. La Institutul Cultural Român, artiştii se explică, ne implică, vă intrigă. Veţi întîlni aici artişti (prea bine) înţeleşi, artişti neînţeleşi, artişti (aparent) de neînţeles. Artişti de for public şi artişti de sertar. Artişti care una zic şi alta fac, artişti care asta fac şi asta zic, artişti care fac şi tac: pînă acum", astfel scria marţi, 18 decembrie 2007, pe afişul evenimentului.
Sala plină de la ICR nu l-a intimidat pe Dan Perjovschi. Este obişnuit să fie privit de public. La expoziţia sa de la Muzeum of Modern Art din New York a desenat chiar cu vizitatorii de faţă. L-a deranjat doar un fotoreporter care miza pe o poză portret luată prea de-aproape pentru gustul artistului. Întîlnirea a început cu un soi de slide-show cu cîteva dintre lucrările lui Dan Perjovschi, din anii '80 pînă azi. Majoritatea dintre ele nu mai există decît în acele fotografii. Au fost desenate pe geamuri şterse ulterior, pe pereţi revăruiţi sau pe podea şi călcate în picioare. Dar tocmai asta este esenţa artei lui, afirmă Dan Perjovschi, efemeritatea. "O parte din ceea ce fac e un performance, trebuie să-i fii martor. Desenele mele pot trăi liber, pot zbura liber". Aici, moderatorul întîlnirii vine cu prima întrebare.
Este ceea ce faci artă? Este un eseu?
Dan Perjovschi: Întrebarea dacă e sau nu e artă cred că e degeaba. Şi dacă e, şi dacă nu e, nu contează. Dacă este un fel de eseu? Eu nu fac o naraţie în desenele mele. Eu îngheţ nişte lucruri, eu nu fac filme, nu sînt în stare să fac filme, eu pot să condensez un film într-un frame. Nu am dat nici un fel de definiţie, am fost surprins toată viaţa mea cu tot felul de chestii care la început m-au enervat şi pe care apoi le-am integrat în ceea ce fac. Nu mă simt bine că cineva îmi spune că asta-i caricatură, dar asta e, nu mă simt bine că lumea îmi spune că e un fel de măzgălitură la telefon, ca şi cum nu te gîndeşti. Sînt cu totul împotriva acestui lucru, dar dacă asta cred oamenii, asta e. Eu o să lupt pentru ceea ce eu cred că este, e un limbaj pe care eu îl am, şi îl am pentru că vreau să înţeleg lumea în care trăiesc. Eu mă consider artist.
Mă adaptez tot timpul la ce fac
Dan Perjovschi e relaxat, face glume, şi are un răspuns potrivit pentru fiecare întrebare. Ne avertizează că în urmă cu 20 de ani desena poetic, acum a ajuns să deseneze politic. Ne povesteşte că atunci cînd ajunge într-un oraş nou, fie el din România sau din străinătate, se aşază într-o cafenea şi citeşte ziarele, se mai uită la televizor şi pe fereastră. Din toate acestea îşi ia subiectele, de acolo îi vin ideile. E foarte greu, atunci cînd fac asta totul e desen, sînt bule care zboară în jurul meu şi devine extrem de obositor, explică Dan Perjovschi. O nouă întrebare.
Ai un plan, pentru că eu văd că tu porneşti de la o foaie albă şi apoi o finalizezi aproape ca pe un tablou?
D.P.: Pot să spun că nu am nici un plan. N-am o compoziţie înainte. Mă arunc înainte şi văd ce fac. Mă adaptez tot timpul la ceea ce fac şi încerc să mă adaptez cît mai bine. Eu cînd mă duc într-un spaţiu gol, nu am o schemă de compoziţie, am o schemă de subiecte: război, global warming, politică, social şi aşa mai departe. Nu inventez, că nu pot. Jumătate din desenele pe care le fac într-un proiect vin din alte proiecte, şi atunci eu fixez poveştile astea.
Publicul e tot mai prins de discuţie, deşi a trecut deja o oră. Unii, puţini, sînt plictisiţi, se plîng că li-e foame, însă le este ruşine să plece. Restul sînt curioşi să vădă ce le mai spune artistul. O parte dintre ei sînt, la rîndu-le, artişti în devenire. Studenţi la Arte în Bucureşti. Lîngă mine, un grupuşor are un program clar: de la ICR pleacă la 19.30 la TNB.
În tot timpul ăsta, Dan Perjovschi afirmă că nu vrea să provoace scandal cu desenele sale. Nu-l interesează, nu vrea ca lucrările să-i intre în categoria caricaturilor de tip Danemarca cu Mohamed. Chiar recunoaşte că întreabă organizatorii expoziţiilor la care participă care sînt punctele fierbinţi ce nu pot fi atinse. La Moscova, i s-a spus că Biserica Ortodoxă. În Olanda, o curatoare s-a arătat confuză: "Asta-i problema, că nu-mi dau seama", i-a răspuns. Dar în România? O nouă întrebare din public.
Ce părere aveţi despre amplasarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC) în Casa Poporului? Aţi fost acolo? Şi dacă aţi expune acolo?
D.P.: Eu am mai zis o dată aşa despre acest muzeu: la început a fost un zvon, apoi a fost prea tîrziu. Mie mi se pare una dintre cele mai nefericite locaţii ale acestei instituţii care este necesară, mi-ar fi plăcut să fie localizată în altă parte, undeva fără caracteristici. Într-o staţie de benzină, într-un container de metal. Ceva anonim, ca să-i dăm noi conţinut. Casa Poporului are deja conţinut şi nu i-l mai poţi schimba. Peste o sută de ani, lumea o să uite toate lucrurile astea şi o să întrebe: de ce aţi ales urîţenia asta? Eu personal nu mă duc. Şi dacă nu mă duc acolo, nu expun acolo, nu vreau să vînd acestui muzeu, nu am nici un fel de relaţie cu ei atît timp cît sînt localizaţi acolo şi există şi un soi de aroganţă.
Băieţi, nu vă convine, la Berlin...
Dan Perjovschi ţine ca publicul să facă totuşi o diferenţă: nu vrea ca discursul său să fie confundat cu cele superconservative şi naţionaliste care apar. Artistul are o problemă cu MNAC, dar numai din perspectiva faptului că e în favoarea unor instituţii care au strategii de viitor. Aşa afirmă. Apoi ne cere un exerciţiu de imaginaţie, nu foarte greu, pentru că se referă la probleme concrete: "Gîndiţi-vă că nimănui nu-i pasă în această ţară unde produce artistul şi cum. Dacă domnul Mungiu are o lipsă de formă, are o mare problemă, nu există nici un fel de structură care să-i permită să stea un an deoparte, să gîndească. Şi se va duce dracului tot. Băieţi, nu vă convine, la Berlin cu toţii. Şi rezistă cine are bani".
Vi s-a propus să predaţi la o facultate din România?
D.P.: Eu nu sînt bun să predau. Nu pot să port responsabilitatea asta, e ca şi cum ai fi un bun parlamentar, e ceva foarte greu. În schimb, sînt dispus să fac workshop-uri. Mi s-a propus şi în România. Era ideea unui Institut de Studii Culturale la Cluj, care n-a ieşit pînă la urmă. Era o facultate la Oradea, care mi-a propus de mult, dar nu am cum. Dar mă feresc, pentru că eu în clipa de faţă nu sînt capabil să iau un tînăr şi să-l duc undeva. Pot să vorbesc despre experienţa mea, dar mai departe nu.
De altfel, Dan Perjovschi nu s-a simţit bine la şcoală niciodată. Le povesteşte celor prezenţi în sala ICR că generala şi liceul le-a făcut la Sibiu. "Nasol." Iar facultatea la Iaşi. "Nasol de tot." Sînt vorbele lui. Şi în continuare tot el: l-am avut profesor de Istoria Artei pe Ion Solcanu. Şi ca profesor de artă pe Dan Hatmanu. "Şi cînd am ieşit de acolo, nici mie nu îmi plăcea ce făceam. Şi a trebuit să găsesc o formulă să ies de aici. Am învăţat în ani să nu desenez bine."
Încă două vorbe de la Dan Perjovschi:
"Sistemul artistic e foarte şmecher, el încearcă să te încetinească şi să te fixeze, ca să te poată cumpăra, să te poată colecţiona. Eu am un contract acum cu un muzeu din Heinhoven, pentru cinci ani. Am o lucrare în leasing. Ei ţin expoziţia cinci ani, eu mă duc în fiecare an şi mai desenez. Aşa cum sînt de efemer, lucrez cu patru galerii. Eu îmi vînd carnetul de notiţe. Acolo e laboratorul unde se fac schiţele. Deci ăsta rămîne. Toate instalaţiile mele care au fost pe hîrtie, nu mai există, sînt în colecţii.
"Una dintre cele mai faine caracterizări mi-a făcut-o Vadim Tudor. Care a zis aşa: ăla face beţigaşe. E perfect adevărat. Beţigaşe fac."
Notă: O galerie foto cu desene semnate de Dan Perjovschi găseşti aici.