O retrospectivă personală a artelor vizuale bucureştene din 2008 - un an foarte spectaculos, dar mai degrabă la nivel faptic, al evenimentelor din lumea artelor vizuale, decît la acela al conţinutului lor, un an în care s-a simţit, mai mult ca oricînd, necesitatea unor teoretizări foarte aplicate ale artei contemporane.
Social, adică în plan pur artistic vorbind, 2008 a fost anul celor două bienale ale Bucureştiului, amîndouă ajunse la cea de-a treia ediţie (Periferic 8, la Iaşi, a închis cercul), anul închiderii Galeriei Noi în luna martie, un spaţiu nonprofit, dar şi anul deschiderii cîtorva noi galerii comerciale care funcţionează şi au spaţii de dimensiuni de invidiat, anul migrării unor galerii către Berlin (Plan B din Cluj) şi al galeriilor bucureştene ce devin tot mai mobile, participînd la importante tîrguri de artă cu artişti români tineri în creştere (de exemplu, galeria Andreianei Mihail cu Ciprian Mureşan, Adrian Ghenie, Cristi Pogăcean, Ivan Gallery cu Victor Răcătău şi Liana Dragomir).
Un an în care I love Bucharest, coordonat de către Irina Abaza, a continuat să se extindă şi a dezvoltat proiecte absolut lăudabile (Red Spot - atragerea atenţiei asupra monumentelor de patrimoniu în degradare; Bucharest metroART - intervenţii artistice în staţiile de metrou Piaţa Victoriei şi Gara de Nord), într-un oraş care nu are o tradiţie a artei publice şi comunitare şi în care se lucrează dificil. Apoi, tot pentru Bucureşti, Traseu urban Marcel Iancu - începuturile arhitecturii moderne în Bucureşti, Case şi imobile construite între 1929-1938, organizat de către Asociaţia E-cart.ro şi Fundaţia pentru Arhitectură şi Urbanism Simetria: incursiune în arhitectura modernă românească, prin intermediul personalităţii lui Marcel Iancu, semnal de alarmă şi de atenţie îndreptat către arhitectura uitată a Bucureştiului.
Cum spuneam, 2008 a fost un an al evenimentelor în lumea vizuală, un an mai puţin "de conţinut", cît al acelor acte-pilot, necesare, care decurg din lipsa unei culturi vizuale mature, acte de stagnare sau de regres pentru o altă cultură, inevitabile însă pentru a noastră. Acte "de povestit" cu stupefacţie şi de analizat psiho-socio-politic, pentru a înţelege unde ne situăm şi de ce trebuie să ne adecvăm discursul atunci cînd vorbim despre spaţiul artistic românesc. Acte care pe unii dintre noi ne dezarmează, dar care pe alţii îi fac să devină activişti.
Analizez pe scurt cîteva dintre evenimentele lui 2008, în încercarea de a reconstrui din cuvinte-cheie anul ce tocmai a trecut şi de a stabili cîteva puncte de referinţă pentru 2009.
Freedom for Lazy People, iunie 2008, ICR New York, expoziţie de street art: uriaşul scandal al "poneiului cu zvastică" a fost, în primul rînd, unul politic. O cercetare cît de mică va dezvălui un număr imens de "intrări" pe această temă, mult prea puţine profesioniste şi corecte. Majoritatea se situează în categoria comentariilor superficiale şi "pe lîngă" şi, din păcate, nu putem vorbi de o acoperire a ambelor tabere, ci mai degrabă de regăsirea unor laitmotive sordide, pe de-o parte rezultat al lipsei unei culturi elementare; corecte şi atît, pe de altă parte. Voi spune doar că scandalul ICR-urilor a fost urmat, în toamnă, de absurda reducere cu 40% a bugetului Institutului Cultural Român pe anul 2009, faţă de care mulţi artişti, intelectuali şi amatori de artă români au protestat, generînd şi o petiţie, încă valabilă, adresată guvernului României, Salvaţi bugetul ICR (în numărul următor voi vorbi mai pe larg despre o altă petiţie, a lui Vintilă Mihăilescu, împotriva îngrijorătorului "ideal" al unei comisii de control a Ministerului Culturii şi Cultelor, de reaşezare în nişte tipare clasic "pedagogice" a Muzeului Ţăranului Român, distrugînd astfel faimoasa expunere concepută de Horia Bernea, care face din MŢR o bijuterie).
Într-o discuţie purtată cu Dan Perjovschi, acesta mi-a atras atenţia asupra unui alt fapt: nici MNAC (Muzeul de Artă Contemporană), nici Ministerul Afacerilor Externe nu au dat un comunicat oficial de presă referitor la poziţia lor în "afacerea poneiului cu zvastică". Şi de fapt, spune Perjovschi, "nici nu am apucat să discutăm ce trebuie despre subiectul ăsta", întrebări-diagnostic lipsind cu totul, alături de nesolidaritatea tipică a intelectualilor români.
Dan Perjovschi a deschis anul 2008 cu La Zid, expoziţie permanentă 24 de ore din 24, "perete troian" din Centrul Naţional al Dansului, născut în urma deciziei autorităţilor de a demola această parte a Teatrului Naţional Bucureşti, unde se află CNDB. Imensul zid desenat de către Perjovschi a ridicat numeroase probleme, printre care şi cea a statutului şi a valorii artei. În plus, actul lui Perjovschi a mai pus şi următoarea problemă: de ce artistul român cel mai bine cotat internaţional este atît de absent de pe scena artistică locală? De ce La Zid s-a definit precum prima intervenţie a artistului într-o instituţie a statului român? În timp ce artistul este invitat să deseneze în toată lumea (amintim, pentru 2008, doar cîteva "locaţii": Bienala de la Sydney, Rovereto, Florenţa, Copenhaga, Săo Paolo, Cuba, Tate Liverpool), în România acest lucru nu se întîmplă. Cu toate acestea, 2008 s-a încheiat tot cu Dan Perjovschi: la Galeria Posibilă, expoziţia Chestii tipărite (deschisă pînă pe 8 februarie 2009 şi curatoriată de către Matei Cîlţia) este retrospectiva tuturor materialelor publicate: 15 cărţi de artist (a cincisprezecea lansată chiar cu această ocazie, cartea a trei proiecte din 2008, Bucureşti, Brussel, Chişinău), ziare, cataloage, colecţia revistei 22, impozantul "metru de istorie", aşa cum l-a numit chiar artistul în conferinţa de presă din 28 noiembrie 2008. Chestii tipărite este, după opinia mea, expoziţia anului şi închide în cel mai fericit mod cu putinţă un an care a fost al atîtor hibe, vechi şi noi, ale culturii române.
La MNAC, pentru jumătate de an (ianuarie-august), a fost deschisă expoziţia Animations/Fictions (curator Ruxandra Balaci), interesantă pentru că a oferit o perspectivă asupra artei franceze contemporane, cu cîteva nume importante (Pierre Bismuth, Alain Séchas, Wim Delvoye). Între 25 septembrie şi 25 noiembrie 2008, am avut ocazia să văd o excelentă expoziţie retrospectivă Andrei Cădere, Peinture sans fin (curator Magda Radu). Pădurea de sculpturi. Colecţia Simon Spierer, vernisată pe 11 decembrie, este o altă expoziţie ce trebuie neapărat vizitată pînă pe 1 martie. Dar despre aceasta vom vorbi pe larg în numere viitoare. Pe 17 decembrie, XMAS Party (Fabien Verschaere), curatoriată de către Ruxandra Balaci, mi-a lăsat gustul amar al artei contemporane cool, ca lifestyle cu fiţe şi-atît, opus celui pe care mi l-a provocat ediţia a şaptea a bienalei nomade Manifesta (19 iulie-2 noiembrie 2008), plasată în regiunea de nord a Italiei, Trentino-Alto Adige. Dacă vizitarea Manifestei 7 a fost echivalentă cu o oprire în timp pentru a reflecta asupra trecutului şi viitorului nu numai al Europei, dar şi al fenomenului artistic contemporan, la MNAC, la sfîrşit de an, m-am simţit nicăieri, în contratimp.
Centrul de Introspecţie Vizuală, înfiinţat în august 2007, şi-a deschis spaţiul de pe strada Biserica Enei abia în octombrie 2008. Iată în ce fel se defineşte această nouă instituţie: "Centrul de Introspecţie Vizuală este un centru independent de cercetare, producţie vizuală şi teoretică fondat în Bucureşti de Anca Benera, Arnold Estefan, Cătălin Rulea şi Alina Şerban. Centrul este construit ca platformă auto-organizatorică şi conceput ca laborator de cercetare critică a producţiei culturale în contextul realităţilor contemporane". Corect, şi rămîne de văzut cu atenţie cu ce va fi "umplut" acest cadru generos, bine articulat.
Alături de acesta, la începutul lui 2009 se va deschide un nou spaţiu, Pavilion Unicredit - Centru de artă şi cultură contemporană (situat în Piaţa Victoriei, unul dintre sediile ediţiei a treia a Bienalei Bucureştiului, organizată de neobosiţii Răzvan Ion şi Eugen Rădescu). Două spaţii nonprofit, care compensează înmulţirea galeriilor comerciale şi închiderea unor spaţii deschis-experimentale precum Galeria Nouă. Două locuri despre care vom avea ocazia să vorbim deseori, sper, de-a lungul acestui an. De asemenea, faptul că o bancă a decis să deschidă şi în România un spaţiu nonprofit de artă contemporană (după ce a finanţat BB3, cît şi alte evenimente artistice bucureştene) arată că lucrurile încep să funcţioneze deja într-o logică occidentală, chiar dacă, deocamdată, timid.
Pentru artele vizuale româneşti, anul bucureştean 2008 ar trebui să conteze ca un an premergător, de acumulări problematice şi de microiniţiative-model. Un an care ar trebui, însă, urmat de discuţii şi de provocări temeinice, concertate "tactic". De "explozie".