Palme d'Or în deschidere la TIFF

În 2002, proaspăt întors de la Cannes unde fusese prezentat în cadrul Quinzaine des Realisateurs, Occident - debutul lui Cristian Mungiu în lungmetraj -, inaugura primul TIFF. La finalul acelei ediţii, pleca acasă cu Trofeul Transilvania. 5 ani mai tîrziu, din nou întors de la Cannes - de data asta cu Palme d'Or şi premiul FIPRESCI - al doilea film al lui Mungiu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, deschide TIFF-ul.

Cred că la aproape o săptămînă de la anunţul care a făcut chiar şi la noi lumea să se uite mai bine spre cinematografia românească aţi auzit deja că în centrul subiectului este un avort şi că totul se petrece cu vreo 2 ani înainte de căderea comunismului - deci (pentru cine a uitat) într-o epocă în care avorturile erau interzise şi serios incriminate penal. Lăsaţi, însă, la o parte rezumatele: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile e în primul rînd istoria unei prietenii între 2 tinere studente în cei mai întunecaţi ani ai regimului Ceauşescu. Şi, deopotrivă, pornind de la aventura lor sordidă ce le poartă din cămine prin hoteluri dubioase, o radiografie fără urmă de nostalgie a vieţii în acei ani pe care mulţi se grăbesc să-i uite sau înfrumuseţeze în amintiri. E, mai ales, istoria eforturilor şi sacrificiilor făcute de o tînără echilibrată şi lucidă pentru a-şi ajuta amica aeriană (Laura Vasiliu) să se descurce. Pentru că microcosmosul vieţii aparent aşezate a protagonistei Otilia (Anamaria Marinca), pendulînd între învăţat, relaţia cu un iubit care, finalmente, nu înţelege nimic din ea & problemele ei şi micile frecuşuri ale traiului zilnic (traficul de mărunţişuri ş.a.) e dat peste cap definitiv în momentul în care îşi asumă exact responsabilităţile de care fuge candida ei prietenă aflată la ananghie. O tragedie a iresponsabilităţii, dedicaţiei, meschinăriilor şi nepăsărilor şi a felului cum acestea le vor (re)modela pe cele două eroine. Un film necesar pentru cei care încă mai visează la Epoca de Aur. Şi nu doar pentru ei.