Suspans pe monitor - Red Road

Un mic film al unei regizoare cvasi-necunoscute lua anul trecut Premiul Juriului la festivalul de la Cannes. Partea mai ciudată e că surprinzător de maturul şi echilibratul debut în lungmetraj al scoţiencei Andrea Arnold s-a dovedit - cel puţin pe hîrtie - a fi doar prima parte a unui proiect oarecum à la Dogma danezilor, menit a cuprinde, finalmente, 3 filme. Fiecare scris şi regizat de altcineva, dar toate centrate pe un acelaşi grup de personaje create de un duo (aţi ghicit!) danez... Adică responsabilul pentru trăsnaia Măcelarii verzi / De gronne slagtere (văzută şi la TIFF 2005), Anders Thomas Jensen şi, respectiv, Lone Scherfig (semnatar al Dogmei #12, Italian for Beginners, dar şi al lui Wilbur Wants to Kill Himself). Pe deasupra, planul presupunea ca toate cele 3 proiecte să se petreacă în aproximativ aceeaşi zonă (Scoţia, desigur) şi să includă în distribuţie cam aceiaşi actori. Toată această trăsnaie s-a numit Advance Party şi, dacă n-ar fi fost aprecierea generalizată de care s-a bucurat prin festivaluri Red Road, poate că n-am fi auzit niciodată de ea. Un album din noua zonă aşa-zis indie, foarte popular în Marea Britanie prin 2005, se numea Stars of CCTV (acele monitoare care preiau imaginile de la camerele video instalate peste tot în spaţii publice) şi exact de la acestea porneşte şi Red Road.

S-ar putea spune că tema plutea în aer. E drept, în filmul lui Arnold aceşti ochi omniprezenţi ai autorităţii sînt mai curînd un pretext şi un instrument al poveştii. Pe scurt, Jackie (extraordinara debutantă Kate Dickie) lucrează ca monitor al unei asemenea staţii de supraveghere. O viaţă liniştită, ternă şi singuratică - pînă în ziua cînd o figură văzută pe unul dintre monitoare pare să-i trezească atenţia; şi, deopotrivă, amintiri nu tocmai frumoase. Drama evoluează încet, menţinînd îndelung suspansul privind legătura dintre misteriosul individ (Tony Curran) pe care Jackie îl urmăreşte zile în şir pe camere pînă să se aventureze chiar în căutarea lui şi trecutul ei. Ce urmează e un joc imprevizibil şi dur de-a şoarecele şi pisica între 2 oameni în moduri diferite frînţi de viaţă şi cu socoteli rămase neîncheiate. Şi pentru că regizoarea nu se chinuie vreo secundă să ţi-i facă simpatici, mulţumindu-se să-i contureze, progresiv, cît mai clar şi nuanţat, spectatorului îi va fi greu să decidă de partea cui e şi exact ce părere are despre acţiunile tot mai stranii (în aparenţă) ale celor doi. Dar povestea e extrem de bine condusă, drama e serioasă, iar "rezolvarea" s-ar putea să-i lase pe mulţi pe gînduri.