Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2007

Aventuri în irealitatea imediată - TIFF 2007


Time Out Bucureşti, august 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După ultima ediţie TIFF, zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele şi să strig: "Cinema-ul este cea mai socială dintre arte". Şi asta pentru că artificialitatea filmului pare să se dilueze din ce în ce mai mult şi să coboare, prin subiect şi formă, acolo unde îi e locul: printre oameni.

TIFF 2007 a fost o ediţie optimistă, care a picat perfect după isteria Palme d'Or/Un Certain Regard/FIPRESCI. Şi dacă ne uităm la cifre, chiar a răspuns unor nevoi. Căci cine poate sta acasă cu mândria răscolită şi un Palme d'Or în palmaresul naţional fără să-şi dorească să vadă cele 113 minute de hipnoză şi mai apoi să aplaude frenetic?! Şi aşa a şi fost: Zilele Filmului Românesc au trecut drept vedetele festivalului. Cu Cristian Mungiu, Nae Caranfil, Gică Preda, din păcate fără Cristian Nemescu, cu echipele acestora, cu scurtmetraje, cu aplauze sau tăceri care trădau, evident, reţinerile. Cum s-a întâmplat de pildă la Îngerul necesar, debutul în lungmetraj al lui Gică Preda, un fel de plimbare fără scop prin filmele încărcate de simboluri ale ATF-ului anilor '90 cu o Anca Florea frumos de privit (şi-atât) şi un Tache Florescu într-o prestaţie mai amuzantă decât şi-a propus.

Însă nu tăcuţi au asistat spectatorii la revenirea altui cineast extrem de aşteptat (sic!) în festival, Nae Caranfil.
Restul e tăcere a ridicat în picioare sala Republica; un film foarte bine primit de public la prima sa proiecţie, care a împărţit criticii în două tabere: cei care au luat acest proiect ambiţios ca pe o gură de aer în plămânul naturalist al cinematografiei româneşti şi cei care au văzut în el mai mult o formă fără fond. Adevărul e undeva la mijloc. Restul e tăcere nu este nici pe departe cel mai bun film al lui Nae Caranfil, deşi este cel mai dorit copil al său pe care l-a aşteptat 19 ani şi totodată cea mai scumpă producţie românească. Un film creat cu pasiune despre crearea unui alt film, Independenţa României, în care din păcate se vede prea mult că sclipitoarei minţi a regizorului i-a scăpat autocenzura. Pe lângă deliciile fascinante, momentele excelente (incluzând un început de zile mari, un insert de animaţie şi o scenă care reconstituie atmosfera unei săli de cinema de început de secol, amintindu-ne funcţia primară a cinematografului - comuniunea), povestea e suprasolicitată, explicită şi mai ales prea mult vorbită. Un film necesar, fără îndoială, o poveste superb filmată, o evadare din real prin iluzia proiectată.

Aşteptările au fost însă împlinite odată cu filmul lui Cristian Mungiu. Patru luni, trei săptămâni şi două zile este, exceptând piesa "căutată" de pe genericul final, un film cutremurător, fără cusur, cu un scenariu perfect şi interpretări de zile mari. La discuţia cu publicul, am rămas cu toţii muţi când o doamnă din sală l-a întrebat pe regizor: "Domnule Mungiu, de unde aţi ştiut povestea mea?" Deşi sunt filme realizate stilistic în chei total diferite, am avut senzaţia - şi după Patru luni..., şi după Irina Palm, şi după AzulOscuroCasiNegro şi mai ales după La Sagrada Familia, câştigătorul Trofeului Trasilvania - că nu se mai vine la cinematograf pentru adrenalina pe care o obţii la vederea unor monştri CGI, ci că există o nevoie puternică de a-ţi injecta prin film o doză chimică de viaţă. Nici în stand-by corpul spectatorului de secol XXI nu mai poate lua pauză de la ritm şi intensitate şi cere încontinuu pastile concentrate de real.

La Sagrada Familia, semnat de chilianul Sebastian Campos, este un exemplu - un Hamlet de secol XXI, dogma-style, un experiment reuşit filmat în trei zile, montat în aproape un an, pe un scenariu fără dialoguri, total improvizat de actori. Sub pretextul Paştelui, o familie catolică se reuneşte - tatăl, mama şi fiul, Marco, care îşi aduce şi prietena, Sofia, care va rosti în faţa audienţei restrânse monologul Ofeliei. Mama este rapid scoasă din scenă şi urmează un joc tensionat în trei, excelent filmat şi susţinut de actori, o probă morală în care Marco-tatăl are o relaţie cu Sofia. Filmul, structurat pe mai multe straturi socio-culturale (personajele sunt reprezentări ale claselor sociale chiliene contemporane, dar sunt în acelaşi timp universal-valabile) este visceral, bine jucat, respiri odată cu el, şi repune în discuţie, într-o structură temporală sacră (3 zile!), valorile societăţii de azi.

Despre această ediţie de TIFF s-a spus ba că a fost prea extremă, ba că a avut iz de Rotterdam, iar filmele cu subiecte gay au fost prezente din plin. Un lucru e însă cert şi asta s-a văzut la Cluj: socialul e la modă, iar graniţa dintre realitatea reală şi cea proiectată este din ce în ce mai subţire.




0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Iulia David


Alte articole

 Manipularea controversei - Manufacturing Dissent: Uncovering Michael Moore, Carmen Mezincescu
 Suspans pe monitor - Red Road, Carmen Mezincescu
 Ex Drummer la TIFF 2007, Carmen Mezincescu
 Palme d'Or în deschidere la TIFF, Carmen Mezincescu
 3X3: Neil LaBute, Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer