O sinucidere asistată - The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford

Într-un 2007 în care o parte din critici s-au extaziat la perspectiva unui reviriment al genului western (în parte datorită lui 3:10 to Yuma), iar cei mai sceptici au preferat să mai aştepte până să ia în considerare o asemenea posibilitate, apare pe ecrane filmul de faţă. Un western demitizant, letargic şi elegiac unde monumentele de testosteron obişnuite pentru acest gen sunt transfigurate în oameni simpli, schingiuiţi de probleme mai mult sau mai puţin cotidiene, oameni care nu-şi folosesc armele asemeni unor demizei.

Incursiunea în viaţa lui Jesse James începe în momentul în care se termină cariera lui de jefuitor de trenuri, un moment în care i-au mai rămas alături doar fratele şi o mână de ignoranţi laşi. Momentul marchează şi începutul deconstrucţiei lui Jesse şi drumul spre sfârşitul prevestit de un titlu la fel de lung şi de lânced ca şi filmul. Nu există o certitudine istorică în cazul legendei lui Jesse James. Robert Ford a declarat atunci că: "[el] nu voia să mă împuşte în casa în care se aflau copiii şi soţia lui" şi că "şi-a pus armele jos şi s-a îndreptat spre o fotografie de pe perete şi a spus că e foarte prăfuită poza - deşi eu n-am văzut un fir de praf pe ea". Şi la vremea aceea a fost de-ajuns. Lumea a luat de bună presupunerea lui Ford despre împrejurările ce i-au permis să-l omoare şi nimeni n-a pus la îndoială faptul că Jesse James voia să-l inducă în eroare, voia să-i coboare garda lui Ford şi că aşa se explicau acţiunile lui.

E o poveste reală şi, deci, e vorba de oameni reali, cu raţiuni şi sentimente la fel de reale, drept care filmul îşi asumă acest rol, de a oferi o alternativă la varianta absurdă spusă şi răspusă de asasinul lui James. Şi se scaldă în ambiguitatea oferită de circumstanţe, dar invers decât s-ar întâmpla de obicei. Dacă în general filmele nu-ţi vorbesc direct, ci prin personaje şi astfel decriptezi ce se întâmplă, aici se petrece exact opusul. Filmul îţi pune pe tavă nişte lucruri prin narator, iar personajele nu zic nimic. E dusă o luptă continuă şi asiduă între naraţiunea hipnotică - în rolul unui soi de "eu liric" aici - care întrerupe filmul de câteva ori şi care, practic, funcţionează ca o introspecţie în capul lui James, de exemplu "Jesse James era din ce în ce mai deprimat şi mai singur" etc. şi Brad Pitt care, prin modul în care joacă, te face să te îndoieşti constant de, altminteri, foarte raţionalele motive şi trăiri enunţate cât se poate de clar de narator. E o bătălie absurdă despre care ai spune din reflex că e pierdută, dar, ei bine, uite că într-un caz de Brad Pitt vs. Istorie etalată în faţa ochilor tăi şi auzită de urechile tale, primul câştigă. Deci Brad Pitt 1 - Istorie 0.

Filmul speculează în privinţa motivelor pentru care Jesse James a ajuns în acest punct, dar îşi prezintă foarte clar ipoteza a ceea ce înseamnă "acest punct". Din naraţiuni şi din zvâcnirile şi izbucnirile lui James (uneori foarte tulburătoare), îţi sugerează constant, culminând în momentul absolut de abandonare în care banditul îşi dă jos centura cu arme, că avem de-a face cu o sinucidere asistată. Şi, dacă la un moment dat regizorului i s-a părut că nu e foarte clar ce spune, există o scenă care alt rost nu are decât să-ţi transmită răspicat ideea respectivă. În rest, el savurează echivocul interpretării lui Brad Pitt şi, într-o oareşicare măsura, aduce un fel de omagiu memoriei nelegiuitului, cu un respect pe care îl prezintă, oricum, încă din titlu.

Cât despre Robert Ford, cineva scria că atunci când iubeşti pe cineva, există un dram de ură faţă de aceeaşi persoană pentru că ţine în mână toate cheile fericirii tale. The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford pare să fie povestea despre cum dramul ăsta, simţit de acest Mark David Chapman al secolului 19, s-a dezvoltat şi s-a transformat într-un act de trădare al cărui climax a fost pus în scenă de peste 800 de ori de însuşi Robert Ford în reprezentaţii teatrale ce au urmat actului în sine.