Uneori dai peste câte un film atât de straniu, aparte şi departe de canoanele obişnuite după care judeci şi în care se lasă uşor încadrate cele mai multe producţii încât nici nu ştii exact cum să îl abordezi. Aterizat neaşteptat şi într-o doară pe ecranele noastre în ultimele zile de 2007, exact pe când lumea e mai ghiftuită, alcoolizată şi complet nedornică de ceva care să îi ceară fie şi minime eforturi de concentrare şi decodare, aşa e şi The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford. Titlu cu o lungime pe măsura filmului pe care îl etichetează astfel, aparent anti-climactic. Pe de-o parte, poţi înţelege logica distribuţiei unei asemenea realizări - e un film cu ceva panaş festivalier, selectat (şi premiat) la Festivalul de la Veneţia, plus cu o grămadă de nominalizări pentru sezonul de premii aflat acum în plină desfăşurare. Pe de altă parte, actorul - orice ar zice unii, pe drept - premiat la Veneţia se întâmplă să fie Brad Pitt, adică unul dintre megastarurile hollywoodiene din ultimul deceniu, aflat încă în centrul atenţiei - fie ea a industriei ori a tabloidelor. Astfel, cel puţin teoretic, ţi-ai putea imagina un potenţial public care, chiar dacă nu gustă în principiu filmele de autor, e posibil să vrea să vadă chiar şi un asemenea produs, dacă îl are pe domnul Pitt pe generic.
Şi totuşi... Vorbim despre Jesse James, figura legendară a Vestului Sălbatic, bandit/haiduc simbolic şi azi în ochii majorităţii americanilor pentru o anume atitudine certată cu legea - dar cu o lege strâmbă, birocratizată, nici pe departe menită să apere şi protejeze oamenii simpli; ba chiar dimpotrivă. Ceea ce ar explica numeroasele tentative de portretizare a domnului, fiecare tributară epocii în care s-a născut. De la durul imaginat de Lloyd Ingraham şi încarnat de Fred Thomson în 1927 la eroul romantic şi justiţiar jucat de Tyrone Power în varianta (foarte depărtată de orice istorie) semnată Henry King în 1939. Trecând prin primele tentative, serios sabotate de studiouri, de considerare a mitologiei, încercate de Nicholas Ray în The True Story of Jesse James ('57), unde personajul împrumuta trăsăturile memorabile ale lui Robert Wagner. Am mai putea adăuga, desigur, şi tentativa tembeluţă de acum vreo 5 ani, American Outlaws, cu Colin Farrell în rolul titular. Toate acestea, desigur, pe lângă nenumăratele biografii şi eseuri care încercau să descâlcească mitul, să re-descopere omul din spatele acestuia sau să găsească un cât de mic lucru nou de spus pe tema imaginii ce se încăpăţâna să rămână bine ancorată în inconştientul colectiv.
Una dintre tentative a fost şi romanul lui Ron Hansen în care şi-a găsit principala inspiraţie neo-zeelandezul Andrew Dominik, semnatarul celei mai recente şi, am zice, interesante adiţii la persistenta istorie celuloidizată a faimosului outlaw. Dominik are 40 de ani şi doar două lung metraje la activ - precedentul, Chopper (2000), bucurându-se de ceva succes prin circuitul festivalier, revelându-l pe un (atunci) necunoscut Eric Bana şi fiind o altă meditaţie personală şi surprinzătoare pe tema intersecţiei dintre plasarea la/dincolo de limita legii şi o neaşteptată faimă. Căci poate ar fi momentul să spunem că, dincolo de aparentele - şi superficialele - asemănări cu cel mai persistent şi mitologiza(n)t gen al cinematografiei de peste ocean, Assassination of Jesse James... e doar formal un western. Da, are peisajele maiestuos-dezolante ale sălbăticiei încă nesupuse deplin omului, splendid filmate de Roger Deakins, are, în primă aproximaţie, tipologiile specifice şi înfruntările rituale. Şi o muzică melancolică, aproape maladivă, venită de la morbidul Nick Cave şi Warren Ellis, semnatari nu demult ai coloanei sonore a unui alt fascinant fals western, The Proposition. Dar toate acestea sunt detalii, superbe amănunte fascinante, ce nu rezumă ori aproximează, însă, esenţa întunecată a poveştii pe care o spune - şi sugerează Dominik, pe urmele romanului lui Hansen, din care a preluat mare parte din voice-over-ul ce punctează întreaga istorie. Este, dacă vreţi, în cu totul altă cheie, tema trădătorului şi a eroului, o meditaţie de o poezie cruntă, camuflată de grandoarea peisagistic/vizuală, despre celebritate, obsesie, relaţia fan-obiect al adoraţiei şi toate hâdele dedesubturi ale acestora. Adică una dintre cele mai mari (şi hidoase) tare ale contemporaneităţii în perpetuă goană după cele 15 minute de glorie. Şi nici nu se putea găsi un interpret mai bun pentru Jesse James decât Brad Pitt, adică cel mai faimos sex-simbol al Hollywood-ului ultimului deceniu - care reuşeşte să fie o prezenţă magnetică, amestec de carismă, mister, dispoziţii schimbătoare şi bruşte pulsiuni depresiv-autodistructive şi, tocmai prin toate acestea, îngrozitor şi iconic. Iar contrapunctul firesc şi egal-ameninţător îi e măruntul şi dispreţuitul admirator fanatic, puştiul Robert Ford, jucat alunecos, cu o mixtură de sfială, adoraţie tâmpă, candoare şi meschinărie de fratele mai mic al lui Ben Affleck, Casey - un mai vechi obişnuit al cinemaului independent american. Care reuşeşte aici una dintre cele mai respingător/fascinante partituri actoriceşti ale anului - un individ mic şi ordinar, rupt între pasiunea neclară pentru eroul său, invidie, ură pentru nevoia de atenţie şi recunoaştere nesatisfăcută, frustrare. Şi care va sfârşi, într-un impuls nu foarte depărtat de cel al anticului Erostrat (sau cel puţin aceasta e sugestia filmului), prin a distruge mişeleşte exact ceea ce păruse să iubească mai presus de orice. Şi, într-o ultimă, crudă punere în abis, să reconstituie comic zi de zi, pentru un public care nu îi va oferi niciodată mult-râvnita dragoste, gestul pentru care va rămâne consemnat într-un colţişor (neglijabil) al istoriei; murind, desigur, de mâna unui alt nimeni asemeni lui.
Subtextele erotice ori suicidare sunt şi ele prezente în ţesătura alambicat-incantatoriu-poetică a istoriei prezentate de Andrew Dominik, dar niciodată drept altceva decât subtile note de subsol, posibile conotaţii ce nu vor rezuma ori explica realmente tragicul, absurdul şi mecanica implacabilă ce par a caracteriza finalul lui James. Ce se suprapune, cum altfel?!, peste începuturile legendei sale, adică exact cea care îl va răpune şi pe "laşul" Robert Ford din titlu. Care, v-am mai spus-o, e la fel de lung precum acest film de peste 2 ore şi jumătate despre care e foarte greu - dacă nu imposibil - să anticipezi cui şi cât i-ar putea plăcea. Dar pe care nu putem să nu vi-l recomandăm. Fie şi doar pentru că, strict vizual, e cel mai frumos şi hipnotic film al anului trecut. Ori, de ce nu?, chiar pentru frumosul Brad Pitt care, după ani de strădanii, începe acum, la aproape 45 de ani, să convingă ca ar trebui luat în serios ca actor.