În slujba regelui Angliei e ceea ce-ar fi fost Forrest Gump, dacă Forrest Gump ar fi fost un film bun: o comedie picarescă despre un agarici care pluteşte pe valurile istoriei ca un dop de şampanie - sau ca fulgul purtat de vînt în prima şi cea mai bună secvenţă din Gump. Acolo, frumoasa metaforă iniţială nu era susţinută de filmul propriu-zis, în care idiotul aparent lipsit de repere se dovedea a fi singurul personaj capabil să-şi păstreze reperele în agitata Americă a anilor '60-'70; adevăratul fulg dus de vînt era prietena lui din copilărie, care, după două decenii de rătăciri ideologico-sexuale, ajungea într-un tîrziu să-i împărtăşească valorile. Filmul chiar avea prostul gust de a ne vinde valorile lui Gump (printre care ascultarea ordinelor şi fuga de probleme) drept "adevăratele valori"; într-un fel de culminare coşmarească a demersului chaplinian de sentimentalizare a omuleţului împiedicat care măcar nu vrea răul nimănui, sfîrşea prin a ni-l da pe Gump ca model.
Plasat în Cehia, mai ales înaintea şi în timpul celui de-al doilea război mondial, În slujba regelui Angliei ni-l prezintă pe Dite (Ivan Barnev), care accede de la rangul de ajutor de chelner la rangul de director de restaurant, cu un noroc de-a dreptul gumpist şi cu aceeaşi insensibilitate radioasă la transformările dramatice din jurul său. Dite descinde clar din omuleţul lui Chaplin. Are felul lui dulce de a se împiedica în faţa unei femei, trezindu-i instinctele protectoare: îşi pierde prima slujbă atunci cînd varsă băuturile pe o clientă, iar aceasta îi ia partea în faţa chelnerului-şef. Are şi galanteria lui Chaplin: ajuns el însuşi chelner-şef, îşi pierde iarăşi slujba atunci cînd, în mijlocul isteriei generale anti-nemţi, îşi aduce la restaurant logodnica nemţoaică. Foarte frumos din partea lui, numai că în momentul următor se întoarce pe post de maître d'hôtel, fudul nevoie mare, cu o mustăcioară de Hitler şi cu trupele de ocupaţie în spatele lui. Problema cu omuleţii împiedicaţi care nu vor răul nimănui este că, la o adică (aşa cum nici Chaplin, nici Gump nu găsesc de cuviinţă să menţioneze), nimic nu-i împiedică să se aibă bine cu răul.
Şi totuşi mi-e uşor să mi-l imaginez pe Chaplin binecuvîntînd minunata ecranizare a lui Jiří Menzel după romanul lui Bohumil Hrabal (al cărui titlu românesc corect e L-am servit pe regele Angliei). Şi nu numai pe Chaplin, ci şi pe Renoir, Lubitsch şi René Clair, ale căror filme puteau să se mişte ca nişte chelneri de înaltă clasă pe patine cu rotile, învăluindu-te în voltele şi-n arabescurile lor de nici nu mai ştiai cum au ajuns atîtea bunătăţi în faţa ta, ori dacă sînt chiar bunătăţi sau doar aer modelat de mişcările lor. Bunătăţile lui Menzel sînt bunătăţi în cea mai largă accepţiune a termenului: avem bătăi cu frişcă şi bătăi cu bulgări serviţi de-un chelner la platou, avem bancnote aprinse cu trabucul şi sahane din care ies aburi ireali, avem o demonstraţie de turnat sincron şampania în pahare şi o masă pusă în jurul unei plăci turnante pe care a fost instalată o femeie aproape goală. Şi toate astea nu se îngrămădesc vulgar sub nasurile noastre, ci ne alunecă prin faţa ochilor ca într-un balet pe tema plăcerilor vieţii, şi a fragilităţii unui mod de viaţă dedicat exclusiv plăcerilor. Concepţia coregrafică ne alertează în permanenţă asupra acestei fragilităţi; ne spune că lumea asta se poate face ţăndări la fel de uşor ca oricare dintre platourile alea purtate printre mese într-un echilibru miraculos. E efectul pe care-l obţine şi Renoir în Regula jocului (1939: un alt carusel al plăcerilor suspendat pe muchia războiului) şi care lipseşte, de exemplu, dintr-un film ca Marie Antoinette, unde Sofia Coppola, în loc să păstreze distanţa critică, pare să se viseze, vulgar, în locul reginei. Menzel păstrează distanţa critică şi nu-şi sentimentalizează eroul; îl vede aşa cum e - ca pe un dop de şampanie aruncat încolo şi încoace de valurile istoriei.
Şi totuşi am sentimentul că Menzel, cu toată sensibilitatea sa delicată la mişcarea acestor valuri, nu se consideră foarte diferit de Dite; regizorul s-a născut în 1938, iar În slujba regelui Angliei pare filmul unui artist care a renunţat să se mai zbată, care a ajuns la concluzia că destinul de dop de şampanie e pînă la urmă mai bun decît majoritatea celorlalte destine accesibile fiinţelor umane. (Şi Renoir citează aprobator, în memoriile sale, idealul tatălui său, marele pictor, de a pluti ca un dop în voia vieţii). După 15 ani de închisoare comunistă, Dite surprinde o femeie care se spală într-un lighean, goală pînă la brîu. Faţa lui - şi întregul film - se luminează. Momentul nu e o gîdilătură erotică, ci o epifanie. Ne spune: "Asta-i tot ce-am putut să înţeleg. Asta-i tot ce ştiu sigur.