Cînd bătrâneţea nu e ce pare a fi - Irina Palm

Sunt tot mai rare filmele care vin împotriva tuturor clişeelor confortabile în care ne place să dormim liniştiţi cel mai adesea. Şi chiar mai rare cele care o fac delicat, cu graţie, nu tropăind viguros încercând să-şi sublinieze neobişnuitul cu surle şi trâmbiţe. Iar poveştile de dragoste, convenţionale sau nu, între oameni bine trecuţi de prima (şi a doua) tinereţe sunt aproape de negăsit în cinema-ul contemporan. Anul trecut, aţi putut vedea pe ecrane una, comportând, e drept, un singur personaj aflat în acel moment al vieţii - Venus de Roger Michell, prilej pentru un extraordinar rol din partea încă marelui Peter O'Toole. Acum avem parte de un altul, şi tot premiat. Pentru că Irina Palm, coproducţie europeană prezentată în cadrul festivalului de la Berlin de anul trecut, a câştigat premiul juriului cititorilor ziarului Berliner Morgenpost. Între timp, a mai trecut printr-o serie de festivaluri şi a avut două nominalizări la Premiile Academiei de Film Europene, pentru cei doi actori principali.

Filmul este abia a doua realizare din cariera unui domn venerabil care tocmai a depăşit 60 de ani şi poate acesta e unul dintre motivele pentru care reuşeşte să picteze cu atâta tandreţe, dar fără pic de sentimentalism o cu totul altă faţă a vârstei a treia - fie aceasta şi incipientă. Căci subiectul este unul cât se poate de neobişnuit: încercările şi situaţiile - pendulând fără greşeală şi perfect firesc între hilar şi tragic - prin care trece o bunică pusă în situaţia de a-şi lua o slujbă absolut neconvenţională pentru a-şi ajuta fiul şi familia acestuia să strângă banii necesari unei călătorii în Australia. Loc unde copilul acestora, adică nepotul ei, va beneficia de un tratament unic pentru boala extrem de rară de care suferă. Pe scurt, avem aici toate premisele pentru ditamai melodrama. Numai că pe domnul Sam Garbarski nu l-a interesat nici o secundă să meargă pe astfel de drumuri bine şi îndelung bătute. Dimpotrivă, regizorul explorează cu empatie şi pricepere lumea problemelor femeii cu o întreagă viaţă de casnică în spate, cu nici o pregătire specială şi care se trezeşte în mijlocul industriei sexului din modernul Soho. Adică la ani-lumină distanţă de suburbia obosită şi cât se poate de plicticos/falsă în care locuia şi trăia.

E aici o dublă critică socială bine înrădăcinată în tradiţia filmului britanic, dar e ascunsă, nici o clipă băgată în ochi şi doar secundară, adiacentă poveştii din care face parte organic. Ceea ce, iarăşi, e lucru rar. Adăugaţi şi faptul că Maggie, jucată extraordinar de fosta vedetă pop a anilor '70 Marianne Faithfull, se descurcă de minune la capitolul masturbării anonime, prin perete, a clienţilor stabilimentului care îi oferă o slujbă. Şi o prietenie cel puţin neobişnuită pentru gospodina trecută - tocmai cu managerul est-european al locantei cu pricina, Miki (Miki Manojlovic), adică un om venit din toate punctele de vedere din altă lume decât ea. E o apropiere stranie pe care filmul o conturează cât se poate de veridic şi emoţionant, între doi oameni pe care aparent nu i-ar putea lega nimic vreodată şi care, totuşi, găsesc un limbaj şi un teren comun în care să-şi aline un timp singurătăţile şi tristeţea de a nu-şi fi găsit cu adevărat locul. Căci altul dintre subtextele filmului e, clar, inadecvarea. A doamnei în etate care se simţea stingheră în mijlocul lumii convenţionale şi plastifiate în care se obişnuise să trăiască şi care ajunge să se simtă mult mai în elementul ei, în ciuda oricărei logici aparente, în lumea în care e poreclită Irina Palm şi, fără a fi văzută, e o mare vedetă; poate şi pentru că, în sfârşit, un lucru pe care îl face, oricât de sordid ar părea, e apreciat. Dar şi a omului blazat şi obosit de lucrul într-un mediu necruţător şi la limita legii... care găseşte în aparent paşnica doamnă o neaşteptată companioană şi ascultătoare. Şi asta ar putea părea simplu/banal - dar apropierea acestor doi oameni singuri şi trişti, cărora viaţa un pare să le fi oferit prea mult, e construită cu atâta grijă şi delicateţe încât să-ţi pese de ei în fiecare secundă. Ca şi relaţiile în tensiune galopantă cu familia o dată ce fiul lui Maggie începe să bănuiască şi apoi să investigheze noile activităţi ale mamei sale. Prilej pentru umor, dar şi pentru o examinare, din nou subtilă, a clişeelor mintale cu privire la bătrâni de care ne împiedicăm în mod curent.

Încotro se duce povestea şi care îi va fi finalul, noi n-o să vă spunem. Vă sfătuim, însă, să aflaţi cât se poate de rapid la cinema. Merită!