Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Irina Palm

Cu decenţă şi stil, despre labă - Irina Palm


Cinemagia, ianuarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Degeaba se iluzionează demagogii. Nu suntem cu mult mai civilizaţi decât în Evul Mediu obscurantist, sau în desfrânata antichitate decadentă. Unii cred că e "cultural" să trânteşti musai în fiecare film cel puţin un nud bărbătesc full frontal (ba, dacă-s vreo cincizeci de mineri urâţi la duşuri, şi mai bine!) şi să pui actorii să vorbească numai în eff-words. Alţii, mai peste gârlă, se oripilează numai la gânduls-a filmat violul unei fete de doisprezece ani, şi pun justiţia pe drumuri doar ca să afle că interpreta era îmbrăcată, filmată de la umeri în sus, cu mama şi psihologul alături - başca incontestabila ei experienţă şi maturitate profesională, în contrast cu frăgezimea vârstei. Toate astea, în timp ce în Rusia şi Ucraina pornografia infantilă se practică virtualmente la liber, altundeva nişte preacurvioşi dornici de publicitate pângăresc înmormântarea unui actor doar fiindcă acum trei ani a jucat rolul unui gay, iar în măreţul U.N.A.T.C. din Matei Voievod, doi studenţi la regie se avântă să-şi dea diploma cu zece minute de peliculă care conţin două felaţiuni, o urinare feminină pe câmp în compania unui bărbat, ploaie de palme, pumni şi şuturi, cam tot atâtea cuvinte obscene fără asteriscuri, şi substanţă, zero - cu încurajarea profesorilor! Cel puţin din punct de vedere al erotismului în cinema, putem spune mai mult decât oricând: s-a întors lumea pe dos - sau, dracu' să mai înţeleagă ceva!

Nu e neapărat surprinzător, dar fără doar şi poate e îmbucurător, că în tot acest haloimăs poate exista un film de o rectitudine şi curăţenie ca Irina Palm - povestea pudicei bunicuţe burgheze care, ca să adune diferenţa de bani pentru tratamentul în Australia al nepotului suferind de o boală rară, ajunge în cele din urmă să masturbeze bărbaţi într-o cabină de sex-club. Am spus că nu e de mirare, întrucât autorul Sam Garbarski (coscenarist, alături de Philippe Blasband şi Martin Herron, şi regizor) a ajuns să realizeze acest abia al doilea film al carierei sale tocmai la vârsta de şaizeci de ani - şi sunt destule cazuri când o maturitate robustă bate la fund toate teribilismele juneţei zgubilitice.

Spaţiul nu ne permite să relatăm pe larg interesanta şi complicata evoluţie a expertului în publicitate Sam Garbarski - polonez născut în Germania, stabilit în Belgia, lansat în reclamele filmate abia în 1997, apoi în scurt-metraj cu La Dinde (1999 - debut la cincizeci şi unu de ani!), pentru a fi premiat la Ierusalim (pentru The Rashevski Tango, 2003) - şi nici tribulaţiile prin care a trecut scenariul acestui remarcabil film al său, produs în Marea Britanie şi cu interioarele turnate în Luxemburg şi Germania. Important este produsul finit - iar filmul său, care le-a luat faţa multora la Berlin, în 2007 (adjudecându-şi şi premiul publicului), reprezintă din multe puncte de vedere o lecţie.

În primul rând, se remarcă rigoarea de-a dreptul clasică a scenariului ("absenţa", "interdicţia", "lipsa", plot point 1, "ascuţirea paloşului", middle point, "motivul faustic", plot point 2, "însemnarea eroului"... şi aşa mai departe, care din biblia lui Propp, care din neotestamentarul "Story", toate la locurile lor, articulate corect şi precis. Faptul că unele evenimente sunt oarecum previzibile ţine nu atât de inabilitatea scenaristului, cât mai ales de logica lucrurilor - şi, din fericire, compensează din greu prin întorsăturile neaşteptate de pe parcurs (cea mai savuroasă fiind confruntarea cu aşa-zisa best friend, la băcănie). Principalul reproş de fond care i s-ar aduce scenariului este că, tot în această porţiune finală, evenimentele îşi cam pierd dinamica structurală, coborând într-o liniaritate narativă cam dezumflată (vezi datul pe brazdă al fiului, sau aşezarea în matcă a relaţiei cu Miki, inclusiv zaharos-demonstrativul sărut de încheiere). Practic, povestea s-a terminat cam cu un sfert de oră mai devreme, dar dramaturgia şi regia ezită la paginarea ultimelor paragrafe epice.

Similar echilibrată între împliniri şi neajunsuri (slavă Domnului, în favoarea celor dintâi!) se prezintă şi regia. Garbarski filmează cu siguranţă şi stil, construind secvenţe rotunde, bine închegate, urmărind cu un acut spirit de observaţie şi simţ al atmosferei atât ambianţa britanică suburbană, cât şi universul subteran cu ştaif din Soho. Dovedind încă o dată că prejudecăţile apropo de vârstă sunt complet năroade, sexagenarul cineast relevă în multe momente o candoare de-a dreptul studenţească, marcată prin tuşe uşor îngroşate şi explicitări o idee prea clare, dar fără a ieşi totuşi din unitatea de conţinut/stil a filmului (de exemplu, zâmbetul naiv al bătrânei din tren, când Maggie îşi contemplă mâinile, sau unele dintre accentele prea edulcorate ale relaţiei cu nepotul bolnav). Ar mai exista şi vreo câteva gratuităţi, constituind cam inabil o serie de articulaţii dramaturgice necesare, dar insuficient justificate psihologic (ţinând în special de oscilaţiile eroinei în a-şi accepta sau nu noul statut, la nivel social - vezi momentul când îi spune prietenei că are o slujbă, dar refuză ostentativ să-i dea detalii; de asemenea, aducerea banilor, cu provocatorul "nu veţi şti niciodată de unde-i am!", în loc de a încerca, măcar, o explicaţie mai liniştitoare, nu o formulă care parcă invită la suspiciuni şi iscodiri).

Aceleaşi mici şovăieli, pe fondul unei concepţii regizorale solide şi juste în linii mari, se remarcă în opţiunile de a filma cadrele cele mai delicate, cu Maggie în exerciţiul funcţiunii. Desigur, e de admirat decizia aparent conservatoare (în fond, de un bun-simţ elementar) a lui Garbarski de a nu arăta, sub nici o vorbă, vreun organ sexual masculin - ba chiar se justifică şi estetic, dacă e să ne amintim principiul lui Borges: "Care e cuvântul interzis într-o povestire despre şah? «Şah», evident!"; e cu atât mai elegant să nu ni se arate nici un membru într-un film despre masturbarea ca profesie. Şi, din fericire, în majoritatea secvenţelor din cabina de lucru, cadrajul sau mişcările de cameră evită dezinvolt organul cu pricina; există totuşi câteva suprapuneri prea ostentative ale unor obiecte în perspectivă, parcă spunându-ne ca la şcoală: "E acolo, da' o ascundem, că-i ruşine!" - ducându-ne cu gândul tocmai la ironizarea acestui truc ieftin, în savuroasa secvenţă cu skatebroard-ul din The Simpsons Movie. Dar, în fine - treacă-meargă, filmul compensează cu prisosinţă prin reala decenţă plină de naturaleţe a secvenţelor din cluburile erotice, culminând cu unul dintre cele mai reuşite momente: succesiunea de clienţi, toţi fără chip (evident!), filmaţi în plongé aproape vertical, şi caracterizaţi prin îmbrăcăminte, podoabă capilară (multe chelii, inclusiv printre tineri!) şi în special comportamentul adiacent orgasmului.

Complexă, fină şi subtilă, Marianne Faithfull oferă una dintre cele mai uluitoare compoziţii, prin consistenţa de fond şi diversitatea nuanţelor interpretative, în paradoxala evoluţie a bătrânei puritane şi şterse care ajunge să se regăsească realmente, inclusiv sufleteşte, în personalitatea semi-fictivă a Irinei Palm, vedeta fără identitate a stabilimentului, cea la care fac coadă toţi clienţii. Dincolo de simpla catifelare a palmelor şi abilitate instinctivă a manevrelor, Maggie/Irina parcurge acest paradoxal "drum al Damascului" propulsată, în primul rând, de ipocrizia societăţii convenţionale din jur. Se remarcă secvenţa de un dramatism exploziv a conflictului cu fiul spălat-pe-creier, incapabil să înţeleagă sacrificiul mamei sale pentru nepotul ei, sau savurosul moment al coming-out-ului în faţa celor patru "prietene" - o pagină antologică de comedie, în care fiecare intonaţie, fiecare privire, fiecare accent expresiv e la locul lui, iar umorul se dezlănţuie în cascadă. Din multe puncte de vedere, evoluţia "amatoarei profesioniste" Marianne Faithfull (n-a urmat niciodată cursuri de actorie) se aseamănă cu a lui Garbarski. Cu doi ani mai vârstnică decât el, după ce în anii '60 promitea o carieră ascendentă (culminând cu Ofelia din controversatul Hamlet al lui Tony Richardson, 1969), actriţa a intrat în conul de umbră al rolurilor nesemnificative, pentru a reveni în atenţia publicului abia douăzeci de ani mai târziu, la "maturitate" (cum altfel să numim vârsta unei artiste care bate-n semicentenar cu roluri de rock opera - Mama, în The Wall, Berlin, 1990?), fiind în sfârşit redescoperită prin Absolutely Fabulous, Paris, je t'aime şi Marie Antoinette. Dacă aţi reuşit să reconstituiţi din comentariile de mai sus portretul Irinei Palm ca personaj, despre creaţia actriţei nu mai e nevoie să spunem decât atât: la fix!

Îi dă replica, strâmb în zâmbet, neguros în privire şi plin de aplomb mocnit, kusturicianul Miki Manojlovic, aici în compoziţia sumbrului patron de sex-club posesor de dimensiuni sufleteşti nebănuite - că de, şi ei sunt oameni. Chiar dacă evoluţia personajului e oarecum previzibilă (iar de la un moment dat se telefonează de-a binelea), Manojlovic pune pe el atâta carne şi realism, încât îl ajută să rămână convingător până la capăt.

Fiul cel nătântol, Tom (Kevin Bishop) şi recunoscătoarea-i soaţă, Sarah (Siobhan Hewlett) sunt corecţi şi cam atât, în schimb merită un cuvânt aparte Dorka Gryllus, în Luisa, iniţiatoarea lui Maggie, ulterior detronată (read: concediată) în urma succesului Irinei - care cu ajutorul câtorva priviri şi intonaţii expresiv-dezinvolte bine plasate însufleţeşte peste aşteptări un personaj altminteri destul de convenţional. Şi, evident, fac o galerie aparte babele din suburbie (Jenny Agutter, Meg Wynn Owen, Susan Hitch, Flip Webster, Ann Queensberry şi June Bailey), cu mobilitatea rafinată a tuturor reacţiilor de pe măştile lor care mai fleşcăite, care mai masate, dar toate făţarnice.

Chiar dacă pentru unii spectatori mai sprinţari în spirit ritmul narativ al filmului poate părea lent, Garbarski compensează totuşi prin abilitatea de a ne ţine permanent pe muchie, între polii paradoxului de la baza povestirii, plasând mereu, în cele mai potrivite momente, câte un nou bobârnac înţelegător-satiric la adresa unei lumi atât de încopistrată în prejudecăţile ei tălâmbe şi judecăţile ei strâmbe - cum o taxează şi Chilian, deşi cu referire la toxicomanie. Şi, evident, prin eleganţa intrinsecă de povestitor cinematografic, de unde se revendică şi surpriza de a vedea cum se poate vorbi, despre "a face laba", în modul cel mai "finuţ" posibil!

25 ianuarie, 2008, h. 10:16-11:22
Bucureşti, România




 Toate articolele despre Irina Palm


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 O poveste patetică sau una sardonică? - Irina Palm, Giulia Ghica Dobre
 Eu, cu Miki şi Irina - Irina Palm, Andrei Creţulescu
 Locul în care nu se întîmplase vreodată ceva - Irina Palm, Carmen Mezincescu
 Meserie de la bunica - Irina Palm, Alex. Leo Şerban
 Cînd bătrâneţea nu e ce pare a fi - Irina Palm, Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Irina Palm


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer