Expoziţia Animations/Fictions este un act de oficializare a unei pop-culturi atît de productive care se dezvoltă acum şi în România: animaţia ca produs al celorlalte arte vizuale, animaţia ca resursă creativă a celorlalte arte. De la Gopo, trecînd prin puţinele ore de desene animate ale vechii televiziuni (parţial color!), la Walt Disney şi zecile de canale specializate, alături de întreg fenomenul de masă al benzii desenate şi al filmelor de animaţie (fără a lua în calcul expoziţiile dedicate conexiunii animaţie - cultură vizuală în muzee) e un drum lung.
Poziţia curatorială a Ruxandrei Balaci - animaţiile sînt un fenomen de masă care modifică (prin interacţiune sau prin diferenţiere) arta contemporană - se susţine, ironic, la nivelul întregului Muzeu Naţional de Artă Contemporană (MNAC). Dacă Animations/Fictions e o selecţie de lucrări internaţionale din ultimii 40 de ani care conving că în domeniul vizualului transferul de practici şi idei e permanent, sub masca unei culturi populare, etajele 2 şi 3 ale MNAC-ului (adică cele dedicate achiziţiilor româneşti din 2007) sînt dovada clară că din cultura română lipsesc multe fenomene: animaţia, un teritoriu mental civilizator, nu există încă pentru publicul românesc. Gen marginal, comercial, utilizat în varianta bidimensională (adică banda desenată) de către propaganda comunistă (reviste precum Cutezătorii), animaţia nu şi-a făcut încă loc în imaginarul artiştilor români. Dar acest gol cultural se umple, încet-încet. Nu încă şi în achiziţiile publice. Dar priviţi atent în jurul vostru pe stradă, acolo animaţia deja controlează mintea street-artiştilor.
Oniricomics, Disney snuff şi alte întîmplări
Animations/Fictions e rezultatul unei colaborări între Centrul Naţional al Artelor Plastice (Franţa), MNAC, Ambasada Franţei şi Institutul Francez din Bucureşti. Lucrările fac parte dintr-un fond public de artă contemporană al Franţei (FNAC) şi de aceea sînt folosite şi în exportul cultural. Ceea ce se regăseşte la MNAC e o selecţie cu o temă făcută de un curator român, în colaborare cu un "comisar" francez. Rolul de investigaţie al organizatorilor se grupează în jurul utilizării desenului animat şi al BD-ului ca elemente şi referinţe, sau pur şi simplu practică culturală, în lucrările artiştilor contemporani, cu precădere francezi. Se observă întregul traseu, de la o manieră pop-art de a insera elementele acestei noi culturi vizuale, pînă la un act de asumare implicită şi de transformare a animaţiei în operă individuală. Aceste ţinte, formulate explicit de curator, sînt recognoscibile în lucrările alese. Peste 20 de artişti sînt prezenţi, unii cu mai multe lucrări, pînă în august 2008.
Dacă aţi plîns cu Albă ca Zăpada sau v-a enervat Mickey Mouse, dacă adoraţi pisicile şi vreţi să vedeţi Cartea Junglei în mediu interactiv-global, atunci clar aveţi bilet de intrare în antiDisneylandul de la MNAC. Încă de la intrare întîlniţi o instalaţie desprinsă parcă dintr-un parc de distracţii: da, e parcul uman al secolelor XX-XXI, în care personaje supradimensionate fac ce ştie mai bine omul social: atacă şi agresează. O înşiruire de soldaţi şi maşinării de luptă, foarte frumos colorate, reprezintă imaginea grotesc-umană a unei apocalipse de poliester şi carton. Wang Du, artist chinez care trăieşte la Paris, este cel care deschide expoziţia cu un Défilé. Dacă încă nu v-aţi încins, ca-n jocurile din copilărie, atunci e clar, trebuie să număraţi veveriţele din Gathering Paradise, o lucrare din 1991 a lui Sandy Skoglund. Lucrarea face parte dintr-o serie din anii '86-'91: într-un mediu aseptic, ultracivilizat, apar animalele şi deodată timpul diferenţelor de specie ia sfîrşit: înapoi într-o vreme cînd omul vorbea şi cu animalele. Cam cum fac şi personajele în desene animate.
Psihoza post-Disney începe un pic mai încolo. Cu un Mickey Matchhead, o lucrare din 1994 a lui David Mach. Din beţe de chibrituri, o sculptură în care Mickey Mouse e mîncat de un cap imens, adormit. Înţelegi ce vrei, chibriturile sînt reale, operă autodistructivă în posibilitate. Nu aţi înţeles încă ce spălare de minţi face Disney exact cu aceeaşi metodă prin care ne îmbie la ficţiune şi dragoste? Mergem mai departe la scurtul film al lui Pierre Huyghe despre vocea Albei ca Zăpada. Un film straniu în care se explică cum compania Disney a utilizat atîta timp o voce a unui om real fără a-i oferi acestuia drepturile. Dar în 1996 artista şi-a "recăpătat" vocea. Piticii oare ce mai fac? În aceeaşi încăpere, artistul Pierre Bismuth combină diferite versiuni titrate în limbi naţionale a Cărţii Junglei. Globalizarea vine prin desene animate?
Hardcore despre viitor
Probabil, artistul central al acestei expoziţii e Alain Séchas. Prezent cu mai multe lucrări, artistul francez joacă rolul "moralistului" ironic, eliberator, într-o lume în care formele cele mai simple, şi cele mai naive, devin obiecte de consum. Pisica cu colac de salvare, o pisică din care doar ceea ce ştim noi că ar fi o pisică ne mai face să o numim aşa, a devenit ea însăşi un obiect fetiş al artei contemporane, aşa cum şi Tom&Jerry erau Marx şi Engels ai părinţilor noştri. Şi ea e marca Séchas. Tot Séchas e prezent şi cu o lucrare parodic-critică din 1995: Profesorul de suicid aşezat în faţa elevilor le explică, printr-o proiecţie, sinuciderea. Scena se repetă în instalaţie inevitabil, automat, cu sinuciderea la 10 secunde. Mulaj de ghips şi opus 77 de Haydn: două elemente din inversarea funcţiei distractive a animaţiei. Exerciţiu despre moartea publică, prin teroarea "profesorilor" şi loop-ul explicativ al televiziunii.
Povestea continuă pe două niveluri ale muzeului, cu animaţii sau remixuri de benzi desenate, prin accentuarea icon-urilor dominante ale culturii populare (subversiv modificat Disney cam pretutindeni) sau prin updatarea unor genuri şi stiluri mai vechi (cum ar fi povestea fantastică) la obsesiile contemporane.
Achiziţii 2007, vreo 5-6
Ultimele două etaje sînt dedicate achiziţiilor cu scandal din 2007 şi lor li se alătură lucrări din anii '70-'80 ale artiştilor români. Paul Neagu, Horia Bernea sau Peter Iacobi sînt prezenţi (unele lucrări pentru a două oară la muzeu) pentru a recondiţiona oarecum istoria artei contemporane la noi. Lucrări de Napoleon Tiron sau Geta Brătescu încă mai interesează, chiar dacă uneori, tocmai venit din expoziţia de Animations, simţi un decalaj şi un gol cultural: timp de 50 de ani, cultura vizuală a fost atît de redusă în România. Lipsa anumitor medii (video, de exemplu) explică multe.
M-a şocat tripul tradiţionalist-ortodoxist al lui Constantin Flondor în Lemnul lui Iisus, dar m-a restartat bine ecranul de Turn off pictat de Florin Ciulache. Conexiunea există, şi asta se vede şi în filmul lui Denes Miklos, o parodie telenovelistică după o poveste cu băieţi răi, droguri şi peşti, care se întîmplă într-un sat maghiar-românesc. Filmul Peştele, al lui Miklos, e o altă faţă a aceleiaşi zone ca-n filmul lui Dan Acostioaei. Acesta din urmă înregistrează ţara-şantier, reconstrucţia unei lumi oricum work in progress. Trimiterile la anii '70, cînd socialismul atinsese apogeul şi "construia" tot se pun în raport cu actuala construcţie a capitalismului, la fel de dinamică şi nivelatoare. Video nu e chiar un mediu inutilizat aici, se poate vedea şi-n lucrările lui Ioan Grigorescu sau Iosif Kiraly, care duc rezistenţa imaginii la maxim în actul ei de arhivare.
Expoziţiile de acum reamintesc rolul muzeului în mişcarea de selecţie şi de "canonizare". Tot el face şi munca descoperirii de zone culturale care pot fi naturalizate aici. Mai bine zis, cu ambele expoziţii, a încercat să-şi atingă ambele roluri. Poate că a şi reuşit.
Animations/Fictions
Opere din colecţia Fonds national d'Art Contemporain, Paris
ianuarie - august 2008
22 de artişti francezi şi străini
peste 40 de lucrări (pictură, grafică, instalaţii, videoart, animaţie)
Curator: Ruxandra Balaci
Co-organizator: Claude Allemand-Cosneau
L'Enclos du Pantin
În paralel, la Institutul francez din Bucureşti, se află o lucrare a artistei Annette Messager, L'Enclos du Pantin, care a cîştigat Leul de Aur la Bienala de la Veneţia din 2005. Instalaţia, un vis freudian cu un pinochio în rol principal, vine direct de la Centrul Pompidou. Poate fi văzută pînă la finalul lui martie 2008.