A început bine: impresionat de ororile ocupaţiei sovietice în Afganistan, congresmanul Charlie Wilson, mare sforar pe Capitol Hill, nu s-a lăsat până n-a obţinut nişte sume fabuloase pentru finanţarea rezistenţei, ceea ce a dus la retragerea finală a ruşilor.
A urmat un dezastru: după ce Reagan şi Gorby pupat Piaţa Endependenţi, mujahedinii au fost lăsaţi de izbelişte şi, ca să n-o mai lungim, de la Rambo III s-a ajuns la W.T.C. (tot ca să n-o lungim, nu vom insista aici asupra acelui secret al lui Polichinelle privitor la adevăraţii iniţiatori ai gheşeftului din 9/11; ajunge doar să spunem că pionii afgani au fost tot timpul mutaţi pe tablă după cum le venea la socoteală ba Mossadului, ba C.I.A., ba amândurora).
Dar cum roata morii se-nvârteşte, iar a venit rândul binelui: extraordinarul roman documentar al lui George Crile, detaliind şi aprofundând rolul jucat de Charlie Wilson în relaţie cu Afganistanul, despre care majoritatea opiniilor sunt superlative, ca proză de non-ficţiune scrisă brici, revelatoare a unor adevăruri deloc comode, şi încununată de concluzii care te pun pe gânduri.
Şi de-aici, altă catastrofă: proiectul producătorilor Gary Goetzman, Mike Haley şi încă şapte pitici (inclusiv Tom Hanks, din păcate!), care cu complicitatea scenaristului Aaron Sorkin au masacrat cartea, scoţând din ea o fleică de propagandă politică simplistă, demagogică şi efectiv neruşinată.
Dar cum Sorkin le are cu meseria, scenariul său, deşi tendenţios, e foarte bine gândit şi scris, ceea ce ne duce la ultimul şi cel mai important câştig: sub bagheta lui Mike Nichols, avem de-a face cu unul dintre cele mai bune filme ale sezonului (că anul e abia la-nceput, aşa că să nu ne hazardăm). Nici nu e de mirare, când ne reîntâlnim cu unul dintre tinerii furioşi ai anilor '60-70, din generaţia care a reorientat filmul american, alături de Kubrick, Coppola, Bogdanovich, Woody Allen, cu celebrele Who's Afraid of Virginia Woolf (1966), The Graduate (Oscar, 1967), Catch-22 (1970), ba chiar şi semi-SF-ul The Day of the Dolphin (1973) sau, mult mai târziu, Biloxi Blues (1988), o transpunere cel puţin corectă după grava comedie a lui Neil Simon. După nominalizarea la Oscar încă de la debut şi adjudecarea premiului cu al doilea film din carieră, urmată de nominalizările pentru Silkwood (1983), Working Girl (1988) şi mai ales The Remains of the Day (1993), plus Urşi berlinezi şi multe alte aurării, Nichols păruse să se fi retras parţial într-un semi-con de umbră şi rutină - din care Charlie Wilson's War îl scoate cu brio, confirmându-l din nou ca pe un splendid profesionist, capabil să-ţi ofere aproape două ore de regal cinematografic.
Meritul lui Nichols e cu atât mai mare cu cât, aşa cum am spus, scenariul e extrem de inegal. Strict ca dramaturgie cinematografică - jos pălăria: deşi complicată (ca orice manevre politice de culise!), povestea e paginată clar, curge dinamic, punctează cu precizie în toate momentele esenţiale şi, măcar în linii mari, oferă un spectacol credibil despre faţa nevăzută a politicii americane; spectatorul neavizat va exulta să vadă ce sfori se trag pentru ca fondurile de la buget să se plimbe de colo-colo, cum se sacrifică valori naţionale, internaţionale şi umanitare pentru orgolii mărunte şi interese meschine, ba chiar şi ce simplu e (la fel ca la noi, şi ca oriunde se face politică pe lumea asta), ca un deputat care bea de stinge, se droghează-n Las Vegas şi se dă-n bărci cu toate matracucile de lux, să cadă tot în picioare. Ceea ce-i lipseşte scenariului e adevărata dimensiune a aranjamentelor lui Charlie Wilson pentru înarmarea mujahedinilor (aici abia schiţată, pe jaloanele câtorva relaţii prin Pakistan, Israel şi Egipt - când de fapt se pusese în mişcare o ditamai caracatiţa de tranzacţii semi-licite, doldora de comisioane dolofane pentru toţi jucătorii), nivelul real al corupţiei (în film, toţi par băieţi buni da' cam şmecheri, cel mult niţeluş meschini şi olecuţă birocraţi, dar nu-i nimic, niscaiva pile bine plasate şi-un ciubuc le rezolvă pe toate), şi mai ales o perspectivă serioasă şi responsabilă asupra deznodământului (ar vrea ei, yankeii, să-şi tragă pe turta lor spuza prăbuşirii U.R.S.S. - aiurea-n tramvai! Uniunea Sovietică a făcut implozie pentru că putrezise prea de tot pe dinăuntru, iar înfrângerea din Afganistan, până la urmă semnificativ de similară cu colosalul fiasco american în Irak, n-a fost, la vremea ei, decât unul dintre catalizatorii unei reacţii în lanţ oricum inevitabile). Aşa că degeaba-l ridică ei pe Wilson pe piedestal, şi-i închină elogii şi medalii şi ok-pupici-merci-uri, că lucrurile nu-s deloc atât de simple.
Totuşi, e insistent recomandabil să ne raportăm mai mult la valoarea strict intrinsecă a filmului, decât la partizanatul politic şi naţional, măcar pentru a ne putea delecta în ticnă cu măiestria profesională a lui Mike Nichols. Nu numai că firul epic deja consistent al scenariului e tratat cu acel simţ narativ extrem de viu şi antrenant impus în majoritatea filmelor sale, dar Nichols oferă şi adevărate lecţii de lucru la nivel de secvenţă. Mulţi neaveniţi care sug bani din Ceneceuri (ale noastre, da' şi ale lor), ar face bine să se uite-aici cu carneţelu-n mână cum se stăpâneşte o mizanscenă, ce relaţii vibrante se creează între actori, cât de precis cad accentele comice şi ce subtil se compune substratul dramatic, cum se mişcă aparatul şi ce anume alege să vadă, cum se deschide o secvenţă, cum se punctează finalul ei şi cum se racordează la următoarea. Deşi e un film în primul rând "de birou" - se remarcă mai ales momentele din cabinetul lui Charlie din Congres, cu mobilitatea de ceasornic a celor patru Charlie's Angels (Wynn Everett, Mary Bonner Baker, Rachel Nichols şi Shiri Appleby), sau tăioasa discuţie cu Preşedintele Zia (Om Puri), Generalul de Brigadă Rashid (Faran Tahir) şi Colonelul Mahmood (Rizwan Manji) - Charlie Wilson's War se impune totuşi şi prin câteva secvenţe "de teren" de-a dreptul admirabile, şi de la care, din nou, multe ar avea de învăţat rambolomacii: nu e nevoie să faci risipă de carne de la abator, vopsea roşie şi membre de latex prin cadru, e de ajuns să alegi nişte unghiuri de filmare cu adevărat expresive şi să cadrezi elicopterele sovietice astfel încât "faţa" lor să arate cât mai monstruos, şi simţi că într-adevăr unele lucruri ce se petrec pe lumea asta nu ne pot lăsa indiferenţi - chiar dacă soluţia nu e să punem personal mâna pe mitralieră şi să radem tot ce mişcă, ci să plasăm fonduri la locul potrivit şi să le dăm năpăstuiţilor nişte aruncătoare portabile de rachete Stinger, învăţându-i ce să facă cu ele. (Apropo, spre final există o secvenţă în care Wilson primeşte drept omagiu, de la afgani, unul dintre acele lansatoare; obiectul respectiv se află şi acum în casa adevăratului Charlie Wilson, expus la loc de cinste.) Se cuvine să amintim şi secvenţa taberei de refugiaţi, cu admirabila ei construcţie: un singur camion cu provizii sosind, năpădit de afgani flămânzi, inclusiv tineri care le smulg bătrânelor sacii cu cereale, în busculadă vărsându-i pe jos, apoi cadrul cu copiii mutilaţi şi relatarea despre jucăriile-bombă împrăştiate de ruşi - şi, în final, o deschidere simplă şi fără ostentaţie la planul ansamblu al taberei, care arată efectiv nemărginită; este soluţia elegantă pentru ceea ce făcuse mult mai grosier şi ostentativ Victor Fleming în secvenţa gării-spital din Gone With the Wind.
Dinspre partea actoriei, Tom Hanks redevine Tom Hanks, spălându-şi păcatele din aberaţia Da Vinci Code, ba poate chiar spălându-se în avans şi pentru Angels and Demons - şi pentru Fahrenheit 451, din câte se zvoneşte (că Truffaut şi Oskar Werner erau nişte ageamii, nu-i aşa? Totuşi, regia-i a lui Darabont - Frank, nu fostul primar pesedist al sectorului 6 - aşa să s-ar putea totuşi să iasă ceva mai mult decât un biet remake în plus... Dar să revenim on-topic.) Inventiv şi complex ca-n toate momentele lui bune (inclusiv şansa unui rol şi a unei regii pe măsură), Hanks reîntregeşte de minune portretul contradictoriului congresman curvar, beţiv, toxicoman, pilos, uns cu toate alifiile, descurcăreţ, pragmatic, inimos şi cu un neabătut simţ al onoarei (toată povestea pivotând, de fapt, în jurul principiului său de a nu-şi călca niciodată cuvântul), într-o compoziţie actoricească plină atât de umor, cât şi de fior liric. Cam convenţională per ansamblu, dar convingătoare totuşi în rolul unei multimiliardare a cărei viaţă e în întregime, prin forţa împrejurărilor, o mască, îi dă replica Julia Roberts. În schimb, marea revelaţie a filmului rămâne Philip Seymour Hoffman, în personajul C.I.A.-istului coleric şi tandru, lipsit de scrupule şi plin de suflet, care sper din toată inima să ia Oscarul pentru rol secundar. În rest, din bogata şi multicolora (în toate sensurile!) distribuţie a filmului, i-am mai remarcat pe Ken Stott (evreul onctuos şi zâmbitor, gata să facă o afacere chiar şi cu ayatollahul, dacă ies ceva parale), Christopher Denham (juvenilul expert în armament) - şi, desigur, cei câţiva actori menţionaţi anterior. Frumoasa Amy Adams, oricât de nedesprinsă de aripa lui Hanks e-n tot filmul, nu-i o sfârâială.
N-ar fi prea multe de spus despre compartimentele scenografice, care reconstituie cu precizie onestă ambianţa anilor '80, şi nici despre imagine, servind cu vivacitate şi bogăţie de nuanţe şi detalii, fără stilizări inutile, concepţia regizorală complexă pe care am analizat-o mai sus. Concluzia e că avem de-a face cu un admirabil profesionalism, un adevărat regal - cu condiţia să nu uităm că, totuşi, ceea ce vedem e numai un film!
"Numai un film"? Păi nu-i după un fapt real?
Ba da. Aici e aici! Rămâne cum am stabilit.
4-5 februarie, 2008,
Bucureşti, România