Mike Nichols n-a fost considerat niciodată un mare regizor, ci doar un profesionist veritabil şi de nădejde - bizar, dacă ne gîndim că puţini posedă cărţi de vizită comparabile. Enfin. Pe măsură ce îmbătrîneşte (76 de ani în noiembrie 2007), Nichols pare să devină tot mai sigur pe el - iară după ce a rupt gura tîrgului cu Angels in America şi Closer, şi-a adus pesemne aminte că i se potrivesc satirele (vezi Catch 22, Primary Colors şi, tangenţial, chiar The Birdcage, graţie scriiturii acide a fostei muze/partenere Elaine May) şi a pornit la luptă, înarmat cu scenariul, pe cît de suculent, pe atît de ironic, semnat Aaron Sorkin, ale cărui vederi politice oarecum tăioase sînt evidente încă din serialul The West Wing.
Spre lauda celor doi, povestea congressmanului Charlie Wilson, un bon viveur pasionat de femei şi alcool care, prin zorii anilor '80, a decis să înarmeze mujahedinii în războiul contra ruşilor (pardon, sovieticilor) şi s-a trezit că a cam creionat Afganistanul pe care astăzi îl cunoaştem, vai, prea bine, e spusă fără mănuşi, fără fasoane şi fără moralizări. Nimic de adăugat la un asemenea story, pe cît de aberant, pe atît de adevărat - nu-ţi trebuie decît o mînă de actori care să intre în joc cu plăcere (Tom Hanks, Julia Roberts, jos pălăria) şi un as în mînecă, găsit în pers(o)ana mereu surprinzătorului Philip Seymour Hoffman, un agent CIA blazat/mustăcios, a cărui primă replică (delicios de vulgar/intraductibilă) ar putea foarte bine să devină sloganul Americii contemporane.