De atîtea ori am auzit expresia "the good against the forces of evil", încît am dat un search pe Google. Ce-a ieşit în frunte? "The Scales of Good and Evil" care se deschide cu "The Top Ten Evil". Deşteaptă-te române! Sîntem pe locul 2, prin Vlad Ţepeş, după Torquemada, dar înaintea plutonului format din Hitler, Ivan cel Groaznic, Eichmann, Pol Pot, Mao Tse-tung, Idi Amin, Stalin şi Genghis Han, şi mai sîntem o dată menţionaţi prin Ceauşescu, reţinut ca "runner-up".
Cel care a făcut site-ul a pus o notiţă sub Vlad Ţepeş, care începe aşa: "Fiecare român cu care am vorbit mi-a zis să-l scot pe Vlad Ţepeş de pe listă pentru că nu a fost rău, ci bun". Pentru a ne convinge, prezintă mai jos un lung pomelnic de e-epistole schimbate de el cu un cetăţean născut în România, pe nume Marius. Era prea mult de citit şi n-am avut răbdare, mai ales că tot pe acolo se propunea o altă temă de gîndire, dacă Bill Clinton a fost ca preşedinte mai "evil" decît Adolf Hitler. În topul celor mai buni conduce Buddha, iar Isus Christos e doar pe locul 4, între Dalai Lama şi Moise. Fain, nu?
Vroiam de fapt să spun că noţiunile de bine şi rău sînt destul de varză la ora actuală, ca toate noţiunile (dovadă şi aberaţiile de mai sus). Dacă lărgesc cercul, ajung într-un final şi la film - Charlie Wilson's War, actualmente şi pe ecranele de la noi, şi nominalizat la un singur Oscar, pentru cel mai bun actor în rol secundar - Philip Seymour Hoffman. Un subiect vechi de 20 de ani - implicarea americanilor în Afganistan, ajutîndu-i cu arme pe mujahedini în lupta împotriva sovieticilor. O temă actuală - rolul propovăduitor al Statelor Unite în lume. Am văzut la vremea lui un foarte bun film politic al lui Mike Nichols, Cum să devii preşedinte / Primary Colors, la fel cu succesele mai vechi, Absolventul, Silkwood, Working Girl / O femeie face carieră, Cui i-e frică de Virginia Woolf? (la Cinematecă, într-o copie dublată în cehă; era matineu şi lipsea traducătoarea). Mi-a plăcut foarte mult Closer / Ispita, deşi era atît de dureros de privit şi ieşeai atît de zgîriat de la el, încît nu-ţi venea să spui că ţi-a plăcut.
Lui Philip Seymour Hoffman i-aş da Oscarul cu ambele mîini
Am abordat deci Charlie Wilson's War cu încredere deplină în regizorul care mă convinsese că are un soi de deşteptăciune intuitivă care depăşeşte rigiditatea inteligenţei. M-am cam dezumflat. Mi-e teamă că n-o să reţin peste cîţiva ani decît două lucruri din acest film: interpretarea strălucitoare, ireproşabilă a lui Philip Seymour Hoffman (căruia i-aş da Oscarul cu ambele mîini) şi secvenţa în care agentul CIA jucat de Hoffman (bolovănos, dar abil şi deştept) are prima întîlnire cu congresmanul Charlie Wilson, care tocmai a fost acuzat că a prizat cocaină cu stripteuzele. E, fără îndoială, cea mai elaborată secvenţă a filmului, dar şi cea mai inteligentă şi mai savuroasă, nu doar pentru că e sîmburele filmului, ci şi pentru că Philip Seymour Hoffman şi Tom Hanks îşi ridică unul altuia mingile. Mai e o secvenţă, din Israel, cînd Charlie Wilson şi agentul Avrakotos încep să ţeasă reţeaua internaţională pentru ajutorarea mujahedinilor, cooptînd Israelul, Egiptul şi Arabia Saudită.
Ai atunci imaginea - reală de altfel - că lumea e o imensă plasă dedesubtul căreia legăturile sînt multe şi incredibile, şi că noi, oamenii obişnuiţi, habar n-avem de fapt pe ce lume trăim. Filmul a fost realizat pe baza cărţii jurnalistului George Crile, şi e interesant ce spune văduva acestuia (el a murit în 2006): "Nimeni dintre cei implicaţi nu ştia întreaga poveste". Soţul ei a pus toate feliile la un loc. Realizat azi, cînd americanii sînt din nou în Afganistan, filmul lui Mike Nichols sună la final, cînd ne livrează ceva ce ne-ar putea cît de cît satisface (nu e suficient să intervii cu arme, trebuie să ajuţi în continuare), la fel de propagandistico-patriotard cum sunase şi în rest. Chiar dacă e o constatare de bun-simţ. Nu ştiu, am tot mai puţină încredere în cei întru totul buni sau întru totul răi. Nu cred că există aşa ceva, mai ales cînd respectivii umblă cu pancarte de gît.