Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Juno

O comedie OK pe care am mai văzut-o - Juno


Timpul liber, februarie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Al doilea film al lui Jason Reitman, fiul regizorului de comedie Ivan Reitman (Stripes, Ghostbusters I&II, Evolution) după simpaticul Thank You for Smoking vine pe ecrane scăldat în laude critice cvasi-unanime, ca megahit surpriză al toamnei 2007 în America - deja 100 de milioane de dolari încasări la un buget de 7,5 milioane. Mai are şi 4 nominalizări la Oscaruri - film, regie, scenariu original şi actriţă principală. Aceasta din urmă fiind juna Ellen Page, afirmată în serialul TV canadian ReGenesis şi X-Men 3: The Last Stand, şi revelaţie deja în independentul Hard Candy. Şi care e magnetic/formidabilă şi aici, ca adolescenta (16 ani) cinică şi rea de gură Juno, crescută în tipica familie destrămată şi atmosfera disfuncţională cu care ne-au obişnuit până la saturaţie o pleiadă de filme indie americane. Care Juno se trezeşte gravidă la 16 ani cu un coleg/prieten (Michael Cera din Superbad) şi se hotărăşte să păstreze sarcina pentru a da apoi plodul spre adopţie.

Lăsând deoparte orice judecată cu privire la premisa acestei comedii ce se vrea şi hilară şi serioasă şi tristă, reuşind toate acestea binişor doar pe alocuri, filmul urmăreşte călătoria copilei spre inevitabila maturizare şi amiciţia paralelă cu un soţ ţinut sub papuc, Mark (Jason Bateman), "bărbatul" din cuplul care urmează să adopte plodul. Situaţii amuzante sunt destule, majoritatea cauzate de gura spurcată a eroinei care nu se prea sfiieşte să spună ce simte şi gândeşte fără reţineri. Iar Jennifer Garner reuşeşte să fie centrul emoţional fragil-contorsionat al filmului, ca Vanessa, nevasta incapabilă să aibă copii, chinuită şi nevrotică, ce şi-a anihilat practic soţul, cenzurându-i şi limitându-i pasiunile şi închizându-l ferm între gratiile unei căsnicii unde totul e prestabilit şi contabilizat. Ceea ce justifică apropierea dintre Mark şi mult mai libera Juno, care pare să-l înţeleagă şi accepte aşa cum este şi să-i împărtăşească gusturile muzicale şi cinematografică - vezi minunatele discuţii despre punk ori meritele lui Herschell Gordon Lewis vs. Dario Argento.

Atmosfera tipică de producţie independentă americană e completată de tatăl fost militar şi total depăşit de situaţie al adolescentei (J.K. Simmons) şi mama vitregă dură, înţelegătoare şi mai capabilă să înţeleagă şi ajute (Allison Janney, abonată parcă la genul acesta de realizări). Şi de micile trucuri regizorale, de la sarcastica voce din off a protagonistei la inserturile animate care încep încă de pe generic. Totul pentru a contura o lume dulce-amară, o lecţie/felie de viaţă în care morala, destul de clară, să nu fie, totuşi, urlată în fiecare cadru.

Pe scurt, filmul nu e rău, dar am văzut, mai ales în ultimii vreo zece ani, atâtea variante ale lui, unele mai muşcătoare, altele mai aproape de tragedie, mai toate croite cam pe acelaşi calapod. Juno fiind doar cea mai recentă şi, din oarecare motive, bine primită dintre ele. Ceea ce nu îl face în nici un caz un film prost, dar nicicum unul extraordinar...



 Toate articolele despre Juno


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Carmen Mezincescu


Alte articole

 Cu copiii nu-i o treabă uşoară - Juno, Eduard Ţone
 Miniaturi - Juno, Alin Ludu Dumbravă
 Cum se naşte o mamă - Juno, Carmen Muşat-Coman
 Cum să scapi de-un copil (varianta SUA) - Juno, Alex. Leo Şerban
 Imprevizibil în simplitate - Juno, Mihnea Columbeanu
 Toate articolele despre Juno


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer