Imprevizibil în simplitate - Juno

Aveam şaisprezece ani - adică exact vârsta protagoniştilor acestui film - când colega de clasă pe care o iubeam a fost nevoită să 432izeze în condiţii proprii anului 1976. Patru ani mai târziu familia ei s-a reîntregit peste ocean, iar în 1997 dragostea mea călătoare a vizitat patria mumă ca mamă a trei băieţi româno-iranieni de sorginte californiană - prilej cu care, din vorbă-n vorbă, mi-a spus (doar vag amuzată), că dacă n-ar fi văzut semnele prezenţei fizice ale viitorilor lor fraţi, întâiul născut şi mijlociul încă n-ar fi ştiut nici chiar la ora aceea care le era sorgintea mai puţin naţională şi mai mult biologică.

Iar asta se întâmpla la Los Angeles - adică una zvârlitură băţ de cetatea de perdiţie a Hollywoodului. Vă închipuiţi ce se întâmplă în America provincială, şi mai ales cea mai provincială din toate (adică în Midwest)! S-a conturat acolo un paradox moral demn de evul mediu: un puritanism care mai are puţin până la impunerea oficială a teoriei berzei ca religie de stat a minorităţii minorilor, şi rezultatul său direct, o perpetuă coborâre a vârstei de deflorare care tocmai a depăşit în jos baremul de treisprezece ani, pe care juzii ratingurilor cinematografice îl bătuseră în cuie apropo de puncte-puncte. Culmea e că majoritatea puştoaicelor iau măreaţa decizie doar ca să nu rămână mai prejos decât nesuferita de cutare sau gâsca de nu-ştiu-cine, în timp ce o profesoară care acum câţiva ani a avut bafta să i se deschidă un pop-up porno, dintr-un spam, de faţă cu doi elevi de-a şaptea, era cât pe ce să ia douăzeci de ani ca nimica, pentru corupere de minori - cică!

Nu ni se spune, şi nici nu e relevant, cine şi cum a corupt-o prima oară pe emancipata Juno MacGuff (Ellen Page). Reiese doar că ea a fost cea care l-a corupt pe blând-împiedicatul Paulie Bleeker (Michael Cera), învăţându-l să meargă până la capăt fără să se mai împiedice. Şi chiar dacă preacuvioasa Americă a dat liber la avorturi, fata (care nu-i proastă deloc) a avut o epifanie, chiar în sala de aşteptare la clinică, şi s-a oprit la timp - în folosul unei comedii duioase şi surprinzătoare care abia atunci începe cu adevărat.

Scenariul lui Diablo Cody e inteligent şi curat, urmărind cu o privire pe cât de incisivă, pe atât de înţelegătoare, tribulaţiile celor nouă luni ale acestei sarcini nedorite. Totul decurge coerent şi vioi, peste articulaţiile unei dramaturgii riguroase şi discrete: nimic deosebit nu pare să se întâmple, şi totuşi povestea te fură pe nesimţite. Relaţiile între personaje evoluează pe cât de firesc, pe-atât de surprinzător, cu răsturnări de situaţie imprevizibile în simplitatea lor - sau, altfel spus, ca-n viaţă, cu o admirabilă ştiinţă de a fi natural şi credibil fără a cădea în clişee şi banalităţi. Un scenariu nu... "beton armat", ci mai degrabă "lucrat în filigran".

Şi pentru că filmul pare să fi stat din capul locului sub o stea norocoasă, regia i-a revenit unui cineast care, la o vârstă de-a dreptul fragedă (născut în 18 octombrie, 1977 - mai tânăr cu patru luni decât foetusul din prima frază a acestei analize, dac-ar fi trăit), dovedeşte calităţi regizorale indiscutabile: după şase scurt-metraje bine primite, produse între 1998 şi 2004, Jason Reitman a debutat în lung-metraj cu comedia la fel de paradoxală şi admirată Thank You for Smoking (2005) - iar acum, iată, al doilea film al său candidează la Oscar pentru toate cele patru categorii esenţiale: film, scenariu, regie, rol principal (feminin). Nu m-aş mira să nu ia la nici una, fie şi doar din simplul motiv că toţi preopinenţii (regizorul, scenarista, actriţa şi cei trei producători - Lianne Halfon, Russell Smith şi Mason Novick) sunt prea tineri ca să fie unşi cu toate alifiile oscariene, dar nominalizările sunt meritate şi, cum bine ştim, reprezintă victorii în sine (ceea ce inevitabil ne aminteşte de paradoxala victorie morală a unui alt film recent despre o sarcină nedorită, incomparabil mai bun... dar, în fond, chiar incomparabil cu Juno, fiind mult prea diferit).

Reitman, aşadar, se impune în primul rând prin ştiinţa şi flerul lucrului cu actorii - căci principala calitate a lui Juno rămâne umanitatea. Toate personajele sunt pe cât de fireşti, pe atât de originale şi complexe - ajunge să cităm, de exemplu, mama vitregă (Bren - Allison Janney), obsedată de câini pe care nu-i poate avea fiindcă Juno e alergică la saliva lor, aşa că-i tot brodează la gherghef; tatăl (Mac - J.K. Simmons), neaşteptat de înţelegător şi uman, dar în cheie bărbătească serioasă, fără zahariseli ieftine; viitorul cuplu adoptiv (Vanessa şi Mark - Jennifer Garner şi Jason Bateman), oscilând între convenţionalism, idiosincrazii şi disfuncţionalităţi; sora mai mică (Liberty Bell - nici mai mult, nici mai puţin! - Sierra Pitkin), fără drăgălăşenii şi genialităţi inutile; sau o serie de personaje episodice, schiţate sumar şi ironic, ca adolescenta anti-aborţionistă (Su-Chin), mama lui Paulie (Darla Vandenbossche), sau ţoapa glumeţ-arogant-gafeuză de la ecograf (Kaaren de Zilva). Jason Reitman vădeşte un simţ special de a pune carne chiar şi pe cele mai schematice osaturi de personaje, şi de a orchestra între ele relaţii vii, energice, care împing filmul înainte - deşi, la drept vorbind, până la coadă se cam simte lipsa măcar a câtorva puncte culminante... Curge bine, fluid, egal cu sine, dar parcă prea liniar. Universul orăşelului de provincie, aseptic în convenţionalismul lui, dar şi de o tandră umanitate, se conturează discret şi convingător - puncte speciale pentru lumea liceului, inclusiv grupul de băieţi care, au, n-au treabă, tot fug prin cadru în echipamente portocalii. Relaţia stranie cu viitorii părinţi adoptivi, şi mai ales cu imaturul Mark, este de asemenea urmărită incitant şi introspectiv - ca şi destrămarea căsniciei lor, anunţată subtil încă din secvenţa alegerii culorilor pentru camera copilului (o mostră de umor satiric sec cum rar întâlneşti în comedia americană contemporană, filmată cu mult stil).

Culmea, principalele neîmpliniri ale filmului sunt localizate într-una dintre cele mai izbutite zone ale lui - rolul titular. După ce a debutat în televiziune la doar zece ani, Ellen Page (n. 1987) a acumulat nu mai puţin de douăzeci şi două de roluri, iar actuala candidatură la Oscar nu e deloc trasă de păr: tânăra actriţă compune cu dezinvoltură, mult umor şi nenumărate nuanţe rolul complex al adolescentei inteligente, cam ciudate, foarte rebele şi, în fond, extrem de sensibile. Cu toate acestea, personajul are nevoie de câtva timp ca să ne convingă - în primele secvenţe, unele dintre reacţiile ei par forţate, căutate, sau cel puţin insuficient justificate actoriceşte; întrucât evoluţia sa ulterioară le face, retrospectiv, acceptabile, reiese că impreciziile funcţionaseră nu la nivel interpretativ, şi nici în relaţia regizor-actor, ci mai degrabă pe planul structurării de ansamblu a rolului, în contextul întregului film.

Şi totuşi... m-aş bucura să ia Oscarul. Măcar ea.

7 februarie, 2008, h. 22:45-23:49
Bucureşti, România