Galeria Posibilă a dedicat ultimele două luni din 2007 şi luna ianuarie din 2008, memoriei artistului Ion Dumitriu. Nu a fost vorba de o expoziţie de pictură, ci de una dedicată fotografiilor mărite în 2007 după două serii de diapozitive, Groapa de gunoi şi Parcul copilului Giuleşti - Sîrbi Ilie Blejan, realizate de către artist între anii 1975-1978. Expoziţia s-a încheiat, dar culegerea de texte din jurul seriei de fotografii Groapa de gunoi, publicată cu ocazia expoziţiei, editată şi concepută grafic de către Matei Cîlţia, înlătură o parte din regretul ratării expoziţiei: decizia unei vizite la Galeria Posibilă va fi sigur urmată de o alta, de hotărîrea de a achiziţiona cartea - publicată în ediţie bilingvă, română şi engleză - care, din păcate, nu este încă disponibilă în librării, ci doar în spaţiul galeriei.
Raţiuni pentru persoana I
Am decis ca, de această dată, să nu-mi mai înfrînez tendinţa pe care o am mereu de a folosi persoana I atunci cînd scriu. Dorinţa mea e şi mai mare acum, după proaspăta lectură a culegerii de texte. Iată de ce: fiecare poveste cuprinsă în carte este extrem de personală şi de intimă: celor doisprezece autori li s-a dat să vadă şi, automat, să citească seria de fotografii Groapa de gunoi. În urma "lecturii", au ieşit douăsprezece texte foarte diferite, dar pe care le uneşte această subiectivitate exacerbată, reacţie la ceea ce fiecare a văzut în fotografiile lui Ion Dumitriu. Apoi, cartea concepută de Matei Cîlţia este mult mai mult decît o carte şi mult mai mult decît un simplu catalog de expoziţie, este un obiect de artă, curatoriat cu imensă grijă, conceput stratificat, care necesită, de fapt, o triplă lectură: este vorba de textele propriu-zise, de fotografiile color ale lui Ion Dumitriu, presărate aleatoriu în carte (suport atît pentru lectură, cît şi pentru scrierea unei poveşti proprii), şi, în sfîrşit, tăieturile din ziarele vremii (articole excelent selectate de către Ramona Caramelea şi Simion Cîlţia), acoperind exact cei patru ani de "realizări glorioase" ale tovarăşului Ceauşescu, în paralel cu seriile de diapozitive, altfel spus realizările artistului Ion Dumitriu.
Un al treilea motiv al dorinţei mele de a reacţiona de data aceasta la persoana I este dat chiar de finalul cărţii: este vorba de ideea celor două pagini albe pentru Povestea mea, a blogului creat special pentru scrierea propriei poveşti şi pentru impresii despre locul misterios unde pînă acum cîţiva ani era groapa de gunoi, loc aflat la graniţa dintre cartierul Giuleşti-Sîrbi şi comuna Chiajna, chiar impresiile unor blogeri tipărite în carte, precum şi de ideea enumerării "lucrurilor de luat în excursia" la Chiajna şi a "sfaturilor pentru excursie".
Întoarcerea în timp
Am avut şansa să văd expoziţia în chiar ultima ei zi, pe 27 ianuarie 2008. Tot şansă cred acum că e şi traseul pe care l-am ales pentru a ajunge pe strada Popa Petre nr. 6, la Galeria Posibilă: pornind din Piaţa Unirii, pe Bulevardul Unirii, trecînd pe la Mănăstirea Antim - monstruos şi ruşinos ascunsă între blocuri şi ministere - în drum spre Casa Poporului, pentru a vizita mai întîi expoziţiile de la MNAC şi, pe acelaşi drum, luînd-o apoi pe strada Mîntuleasa şi pe Calea Moşilor. Nu ştiam că acest drum în timp mă pregăteşte de fapt pentru expoziţia lui Ion Dumitriu şi pentru lectura cărţii pe marginea fotografiilor Gropii de gunoi, compusă deopotrivă din texte şi amintiri din anii comunismului, cît şi din articolele vremii, geniale, cinice, patetice, comice: Grandios spectacol omagial în cinstea înalţilor oaspeţi români, despre măreaţa întîlnire a lui Ceauşescu din 1978 cu Kim Ir Sen, Dezvoltarea agriculturii siberiene, Marea întrecere socialistă 1975 (Cincinalul în patru ani şi jumătate...), anunţuri, reclame, Distincţii acordate mamelor cu mulţi copii ar fi cîteva din titlurile articolelor din Scînteia tineretului, România liberă, Informaţia Bucureştiului, selectate în carte.
Agrandismente succesive
Fotografiile de la Groapa de gunoi sunt greu de descris în ansamblul lor şi, aşa cum sugera Şerban Foarţă, pentru analiza picturilor lui Ion Dumitriu, trebuie procedat "metodic, cum de altfel face şi artistul, ce procedează, într-un fel, ca fotograful din Blow up prin, dar, «agrandismente» succesive"[Nota1]. E groapa de gunoi, sunt rromii care sortează gunoaiele, sunt schelele, ruinele înfricoşătoare ale bisericii Doamna Chiajna, sunt gunoaiele colorate, mulţimea de conserve goale care te duc uşor cu gîndul la Andy Warhol, e bucuria din zîmbetul rromilor, încîntaţi de prezenţa obiectivului.
Cei doisprezece autori nu procedează metodic, nu ajung să facă "agrandismente succesive" deoarece, atunci cînd priveşti fotografiile lui Ion Dumitriu, se întîmplă un fenomen interesant: nu reuşeşti să deschizi cu totul o fotografie, ţi-e imposibil s-o cuprinzi, deoarece eşti oprit imediat; în încercarea ta, eşti surprins după prima secundă de un detaliu, de ceva, care te înţepeneşte. Ceva legat de tine, de o amintire, de o nemulţumire, de o revoltă interioară. Acest lucru cred că li se întîmplă tuturor privitorilor şi, de aceea, pentru a aplica metoda lui Foarţă, e nevoie, pentru a putea vedea tot, de o carte precum cea concepută de Matei Cîlţia, care reuşeşte să mărească, succesiv şi, poate, la infinit. Dar cartea rămîne deschisă interpretărilor noastre şi propriilor poveşti, fotografiile ne cer şi pe noi.
Matei Cîlţia deschide seria poveştilor cu amintiri despre Ion Dumitriu, excepţional profesor de desen la "Tonitza", şi vorbeşte cu uimire de frumuseţea oamenilor acestui peisaj trist. Istoricul Bucureştiului subteran, Adrian Majuru, îşi explică "fascinaţia gunoiului optzecist", textul său e critică la anii comunismului, printr-un elogiu adus gunoiului, ca "alternativă colorată" la cenuşiul cotidian. Vasile Ernu defineşte plin de umor pe ecosexuali, "personaje" la modă, care îi detronează pe metrosexuali. Mircea Cărtărescu scrie povestea drumului către şcoala unde avea să predea timp de aproape zece ani, tristeţea acelui loc de la marginea Bucureştiului. Mariana Celac, arhitect, povesteşte cum în anii comunismului accesul la cultură occidentală era totuşi posibil, off road. Geografa Cornelia Florea vorbeşte despre ruinele bisericii Doamna Chiajna ca loc de alpinism, pereţii groşi au acum piroane înfipte de către un club de turism. Teologul Constantin Pătuleanu vede în societatea actuală "starea unei apocalipse înainte de vreme". Etnologul şi lectorul la catedra de limbă şi literatură rromani Delia Grigore se opreşte în lectura pe care o face fotografiilor lui Ion Dumitriu asupra istoriei rromilor şi a autostigmatizării forţate a acestora, pentru a putea fi integraţi. Antropologul Rodica Zane reconstituie firescul traseului gunoiului şi istoria sa. Alături de aceştia, semnează texte şi Caius Dobrescu, Ion Grigorescu, Oana Tănase.
E dificil şi total nedrept să povesteşti aceste texte. Foarte particularizate ca stil şi ca abordare, aparţinînd unor oameni foarte diferiţi, cu studii uneori diametral opuse, toate textele îl au ca punct de plecare pe Ion Dumitriu şi fotografiile sale. Privind fotografiile, autorii textelor s-au oprit asupra unui amănunt şi apoi au povestit - fiecare cu stilul său, cu instrumentele sale şi sensibilitatea sa.
Cercul artiştilor dispăruţi
Ion Dumitriu, diapozitive 1975-1978, Galeria Posibilă, 16.11.2007-27.01.2008. Durata de expunere s-a încheiat, la Galeria Posibilă este acum o nouă expoziţie, cea a Barjelor modulare de pe Dunăre, a artistului Rainer Prohaska. Dar fotografiile mărite în 2007 după diapozitivele realizate de Ion Dumitriu în anii ´70 rămîn deschise mereu; expuse pentru prima oară acum - nedestinate poate ochiului nostru -, rezultat al unui act intim, însoţite de o pagină de jurnal a artistului, fotografiile lui Ion Dumitriu declanşează în fiecare privitor o poveste proprie, o destăinuire, venită din acea găsire şi citire "încordată ca o sălbăticiune" a punctum-ului, care provoacă dezordine, care răvăşeşte, care înţeapă, străpunge asemenea unei săgeţi[Nota 2].
De aici nevoia acută a lui Matei Cîlţia de a da naştere unei cărţi, de a produce practic un obiect artistic în sine, ca răspuns propriu la fotografiile lui Ion Dumitriu. Tot astfel se explică spontaneitatea, modul în care textele s-au născut, faptul că nici o pagină a acestei cărţi nu lasă impresia unui act forţat, ci din contră, este rezultatul unui act intim, care îl prelungeşte pe cel al artistului. Şi totuşi, la finalul lecturii, simţi cumva nemulţumirea şi lipsa: realizezi încă o dată că nici Ion Dumitriu, nici Mircea Nedelciu şi nici Gheorghe Crăciun, prietenii nedespărţiţi, nu mai sunt printre noi. Şi ştii bine că locul lor este în această carte. Poate că şi acesta este motivul pentru care fragmentul de jurnal al artistului - povestea Gropii de gunoi - de la 8 martie 1975, este o foaie pusă în carte, aşezată apoi, oriunde între file, nelegată. Şi poate că tot de aceea, ultimul text-lectură a fotografiilor sunt două pagini albe, ce aşteaptă să fie scrise.
"Lumea, chiar în gropile ei de gunoi, conţine şi frumosul, trebuie doar să ştii să-l descoperi", scria Mircea Nedelciu în 1998, referindu-se la atelierul lui Ion Dumitriu, în Ceremonialul prieteniei, un articol impresionant, publicat în preajma morţii artistului, ca apel către divinitate pentru vindecarea sa[Nota 3].
[Nota1] Şerban Foarţă, Pictorul Ion Dumitriu, în Viaţa Românească, nr. 10, 1985.
[Nota2] Descoperirea punctum-ului îi aparţine lui Roland Barthes, Camera luminoasă, editura IDEA Design&Print, Colecţia Balcon, Cluj, 2005, traducere de Virgil Mleşniţă.
[Nota3] Mircea Nedelciu, Ceremonialul prieteniei, în Formula As, nr. 330, septembrie 1998, luna în care a încetat din viaţă Ion Dumitriu.