"Strict vorbind, n-avem o strategie [a SUA], dar lucrăm la una." "Care voi?" "Eu şi alţi trei tipi". Asta ar fi o mostră de dialog tipic pentru Mike Nichols. Bătrânul Nichols a revenit, la trei ani de când ne-a dovedit cu mordantul Closer că nu şi-a tocit nici un pic din colţii cu care a muşcat de mai bine de 3 decenii din clişeele favorite ale occidentului. Şi ce subiect mai potrivit în care să se înfigă de data asta decât politica americană în Orientul Mijlociu - mai precis, în Afganistan.
E drept că, în tipica manieră stilat-ocolită, pentru a lovi mai tare şi sublinia mai bine ironia amară, momentul ales e unul trecut - cinicii, glamoroşii şi egoiştii ani '80; iar personajul central - un congresman texan atipic pe nume Charlie Wilson care a pornit de unul singur, stârnit, e drept, de o femeie hotărâtă şi bogată (o Julia Roberts delicios de neserioasă) şi ajutat de ceva agenţi, cursa înarmării luptătorilor afgani împotriva sovieticilor. Consecinţele de mai târziu fiind, evident, acelea pe care le ştim cu toţii şi care modelează azi faţa întunecată a relaţiilor internaţionale şi deja celebrei lupte contra terorismului. Dar nu asta îl interesează pe moralistul Nichols, care preferă să te lase să deduci şi judeci singur asemenea efecte colaterale şi morale subiacente. El e complet absorbit de dansul delicat, ipocrit, plin de duble-triple-... înţelesuri, ameninţări, negocieri şi promisiuni prin care se aranjează în subterane asemenea "afaceri". Şi ce dans! Ce zâmbete, ce treceri razante prin conversaţii din vârful buzelor şi ce schimburi tăios/spumoase de replici. Desfăşurate cu aceeaşi graţie precum revărsarea de alcooluri şi alte distracţii neprotocolare atât de dragi senatorului Wilson. Pe care Tom Hanks îl joacă perfect, cu o poftă nebună, parcă amintindu-şi ce actor de comedie era cândva.
Dar, dincolo de contrastul între duelurile şi înfruntările verbale şi oroarea cât se poate de reală a războiului afgan, pe care discreta cameră condusă de Nichols îl subliniază elegant dar precis, sunt exact acele dileme amare despre care vorbeam; şi e clar că ele sunt motivul pentru care regizorul a ales să spună povestea asta acum. Ceea ce face cu atât mai interesant modul ales - înrudit cumva, lăsând la o parte toate diferenţele stilistic/ estetice, cu maniera abordării unei alte probleme spinoase în Good Night, and Good Luck. al lui George Clooney. Nu că filmul lui Nichols ar atinge perfecţiunea aceluia, e mai apăsat şi nu întotdeauna fără greşeală - mai ales de pe la jumătate, când începe, într-un montaj fracturat, să-ţi prezinte rezultatele acţiunii; pentru a trece spre final la discuţii mai directe (şi, desigur, amare) asupra problemei.
Plus că mereu surprinzătorul Philip Seymour Hoffman (nominalizat, just, la Oscarul pentru rol secundar) reuşeşte să fure fără jenă şi fără drept de apel filmul, cu performanţa lui delirant de comic/grotescă în chip de mic agent CIA dur, plictisit, vulgar cât cuprinde şi care nu se încurcă vreo clipă în politeţuri. Fie şi doar pentru el merită să vedeţi Charlie Wilson's War, un soi de comedie plină de vervă pe un subiect altminteri deloc comic, mustind de falsa lejeritate şi voie bună a (încă o dată) catastrofalului deceniu 9 al secolului trecut. Care, între multe altele, ne-a lăsat moştenire şi nenorocirea asta. După cum ne reaminteşte, implacabil, citatul de pe genericul final.