Galeria Nouă, aflată la nr. 15 pe strada Academiei, este unul dintre spaţiile expoziţionale cele mai vii ale Bucureştiului: locul se reinventează mereu, astfel că în ultima lună aici au avut loc numeroase vernisaje. Expoziţiile sunt de scurtă durată, publicul riscă să le rateze, trebuie să stai permanent în alertă. Asta face din Galeria Nouă un loc extrem de dinamic, în care arta nu are timp să se muzeifice, să îngheţe, să stea pe loc, să se conserve, un spaţiu-definiţie perfectă a cubului alb opus pereţilor dublaţi şi îmbrăcaţi cu pânze ai saloanelor secolului XIX, moarte, ale artei "puse la păstrare", un loc perfect de expunere al artei contemporane. Galeria Nouă e nouă mereu, nu apucă să te plictisească. În acelaşi timp însă, trecerea rapidă a expoziţiilor are dezavantajul de a le face greu perceptibile publicului, spectatorii nu au timp să se familiarizeze cu obiectul artistic.
Cu spatele la viitor - pentru a percepe prezentul
La începutul lunii noiembrie 2007, pentru doar patru zile, între 7 şi 10 noiembrie - Back to the Future (parafrază a titlului unei cunoscute serii de filme din anii '80). Traducerea (literală, "back" nu cu sensul de "înapoi", ci cu acela de "spate") a titlului expoziţiei, Cu spatele la viitor, ratează ambiguitatea celui original, e facilă, dar în acelaşi timp arată, în modul cel mai concret cu putinţă, poziţia artiştilor selectaţi de curatorul - pentru prima dată în această postură - Vlad Nancă. "Precauţi" (aşa cum ni se spune în statement-ul expoziţiei) în raport cu viitorul, ei se referă strict la timpul prezent, cu faţa bine întoarsă către trecut.
Mircea Nicolae, în lucrarea sa Monument istoric, porneşte literal din trecut şi prin prisma lui vine către prezent: el atacă felul agresiv prin care Sibiul s-a transformat în capitală europeană. Este vorba de semnele - lipsite de discreţie şi deosebit de violente, cum le numeşte însuşi artistul - care marchează vechimea fiecărui imobil din centrul istoric al oraşului. Autoreferenţiale, puse pe clădirile restaurate, ele le schimbă statutul, le redefinesc. Odată părăsit centrul Sibiului, plăcuţele dispar, ca şi cum oraşul ar deveni brusc lipsit de valoare şi importanţă. Tocmai pentru a marca această violenţă vizuală, precum şi ignorarea unui trecut recent, Mircea Nicolae se foloseşte de armele "clientului": el pune plăcuţe, de aceeaşi mărime şi având acelaşi design, pe imobilele de locuinţe construite în perioada comunistă - Monument istoric al secolului XX. Deci, le transformă astfel în monument istoric, dintr-un trecut deloc îndepărtat. Intervenţia sa în spaţiul public, prin unificare şi omogenizare, ridiculizează şi minimalizează actul recuperator al municipalităţii.
Daniel Gontz, cunoscut bucureştenilor pentru fântânile arteziene care dau apă colorată, lucrare a acestei veri, ca metaforă a colorării artificiale a vieţii şi a otrăvirii ei, vine la expoziţia Back to the Future cu un scurtmetraj de cinci minute: cadru fix pe o faţadă de bloc comunist. Intervenţia lui merge, din nou, împotriva firii lucrurilor. Apa fântânilor este şi trebuie să fie întodeauna incoloră, blocul de locuinţe este o construcţie fixă - mişcările apar dincolo de ferestre. În schimb, artistul se joacă şi transformă blocul comunist, plat, fără personalitate, construit din prefabricate, într-un cub rubik, într-un puzzle (joc tetris?), mişcă, atât pe verticală, cât şi pe orizontală, cuburile-încăperi în care locuim, le potriveşte, le asamblează la infinit - nimic nu se schimbă, în mâinile artistului ele rămân în continuare banale, lipsite de haz şi frumuseţe.
Anca Benera face statuia ecvestră a lui Lenin, punând faţă în faţă trecutul mai recent cu acela străvechi, Cezar Lăzărescu suprapune inscripţia "Ieşire de siguranţă" de pe ferestrele mijloacelor de transport pe diverse imagini, Vlad Nancă-artistul este prezent în propria expoziţie cu două fotografii cu el însuşi, intrând într-un magazin şi ieşind apoi cu cumpărături (magazin Angst!), poza pare făcută în anii comunismului: Nancă se întoarce şi el din nou în trecut, aşa cum a făcut-o şi atunci când a suprasaturat Bucureştiul cu Daciile sale, desenate în locuri neaşteptate din Capitală, abia schiţate, cărora le-a adăugat - paranoic şi ironic - fraza "Mulţumim Vlad Nancă".
Dragoş Platon (Moarte, zvonuri şi legende) îi pictează în acuarelă, pe foi simple de desen, pe Hitler, Ceauşescu, Mao, Fidel Castro - la mare, jucându-se (Insula Fericirii?), relaxându-se. Feţele unora sunt destinse, dar Hitler îşi păstrează încruntarea, iar Fidel, chiar şi în slip, sub un palmier, este însoţit de arma sa. Sunt exact desenele copilăriei noastre, "copii jucându-se la mare", încărcate cu figurile dictatorilor, fără forţă, însă, şi ratate ca mesaj artistic.
Fotografiile lui Tudor Prisăcariu, realizate în peste 40 de locaţii din ţară, sunt foarte puternice şi imprevizibile din punct de vedere vizual. Ele reprezintă, după cum declară artistul, o alternativă la Eterna şi fascinanta Românie şi la Fabulospirit - o variantă mult mai corectă şi mai onestă despre România contrastantă a zilelor noastre. Întreg proiectul lui Prisăcariu este foarte solid şi toate fotografiile sale pot fi vizitate pe site-ul www.entropy.ro. Sunt imaginea adevărată a României.
Expoziţia realizată de Nancă este inegală. Lucrările lui Mircea Nicolae, Daniel Gontz şi Tudor Prisăcariu ar putea fi prezentate în expoziţii de mult mai mare amploare. Back to the Future apare exact ca o intruziune în prezent, prin abordarea discretă a trecutului recent, o intruziune de doar patru zile, care reuşeşte să lase urme - precaut - asupra viitorului.
Artă video olandeză
Pe fundalul expoziţiei artistului bulgar Krassimir Terziev, Making movies, pe 28 noiembrie 2007, la Galeria Nouă a avut loc o seară de proiecţii video, Best of Dutch Video, o selecţie realizată de Maria Rus Bojan, deopotrivă critic de artă şi curator, director al Project Foundation Amsterdam. În mai puţin de două ore, pe unul dintre pereţii Galeriei Nouă s-au perindat şase moduri total diferite de percepere a realităţii. Cei şase artişti olandezi (prin faptul că locuiesc într-un spaţiu în care arta media este cercetată şi exploatată, deoarece "e greu să găseşti artişti olandezi în Olanda", ne spune la început curatoarea evenimentului) sunt foarte diferiţi unul de altul, fiecare îţi cere să-l abordezi într-un alt mod, propunându-ţi un nou vocabular, trecerea este bruscă şi cere acomodare.
Seara s-a deschis cu poeticul scurtmetraj al lui Gabriel Lester, Urban Surface: oraşul noaptea respiră, are viaţa lui abia şoptită, pe care o detectezi cu greu, doar cu un ochi format. În Nummer Vier, al lui Guido van der Werve, deopotrivă pianist şi artist vizual, decorul neo-romantic în care Guido cântă la pian este rupt în finalul scurtmetrajului de intervenţia neaşteptată a artistului.
Alicia Framis, în Secret Strike - Van Gogh, propune o tehnică absolut nouă de filmare: aparent, filmul pare compus din simple stop-cadre suprapuse pe imagine. De fapt, oamenii din muzeul Van Gogh (vizitatori şi lucrători deopotrivă) au fost rugaţi să stea nemişcaţi. Pentru un minut, ei încremenesc, ca într-o fotografie, lăsând loc altor detalii să vorbească şi făcând astfel invizibilul vizibil, determinându-i pe spectatori să-şi îndrepte atenţia nu spre viu, ci spre ceea ce îi înconjoară pe oameni - scara rulantă, aparatul de bilete, copiatorul.
Sebastian Diaz Morales (Lucharemos hasta annular la ley) ia filmul unei demonstraţii din Buenos Aries şi îl reeditează, transformându-l într-un desen alb-negru, viu, în negativ. Rezultatul este estetic frumos şi reduce un conflict la esenţă, bine vs. rău. Filmul-desen i-a determinat pe cei de la Hermes Box să-l considere pe Morales unul dintre primii 50 de artişti video din lume.
La polul opus, filmul lui Sagi Groner, care a încheiat seara de proiecţii, Meditation on Violence, foloseşte imagini de pe site-ul NATO (înregistrări de bombardamente, ţinte, mereu din perspectiva atacatorului), fragmente de film şi dă naştere unui scurtmetraj narativ, meditaţie asupra violenţei. El nu se foloseşte de victimele umane, de sânge, pentru a impresiona, din contră, apelează la artificial, la tehnică - la imagini tip computer games - ca reflecţie asupra viitorului omenirii şi al vieţilor noastre complet computerizate.
Pe scurt, la Galeria Nouă se lucrează permanent, locul e viu, un exemplu şi un posibil focar de iradiere despre cum ar trebui să arate, multiplicat, Bucureştiul ca metropolă artistică densă, imprevizibilă. Încă e iarnă însă, cu o floare nu se face primăvară.