A.G. Bluesberger

A.G. Weinberger este unul dintre foarte puţinii români care cântă în limba engleză fără să te deranjeze la ureche. Este unul dintre puţinii artişti români care vorbeşte la fel de bine pe cum cântă. E sigur pe el, e puternic, sincer şi profund. Are idei limpezi şi seducătoare pe care ştie să le exprime clar, în doze verbale optime. A.G. nu doar cântă blues. Respiră blues, mănâncă blues, se înveleşte cu blues. Mai mult chiar, compune blues. Nu îi este teamă să strige pe scenă "Aleluia!" şi nici să spună că bărbatul este porc.

Privindu-l şi ascultându-l în Blue Monday din Oradea am înţeles încă o dată: calea lui nu putea fi alta. Întotdeauna l-am perceput ca pe un prizonier aruncat de soartă într-un loc care nu i se potriveşte. Paradoxal, sistemul lui de valori îl leagă în lanţuri şi îl eliberează în acelaşi timp. Prea liber pentru vremurile sale, prea captiv pentru spaţiul său. Experienţa americană nu l-a schimbat, cum se întâmplă cu atâţia alţii, ci l-a rotunjit şi l-a rafinat. I-a dat un polish nou, cu iz de vechi, fără E-uri şi fără sclipici second hand. L-a făcut să înţeleagă.

Şi-a luat singur titlul de Mr. Blues de România, ştiind din industria muzicală americană că cel mai bun supra-nume nu ţi-l pune presa ori publicul, ci tu însuţi. Norocul lui este că titlul i se potriveşte perfect. În blues, nu trebuie să ai doar voce şi mână, ci şi credinţă şi un filon din care să te alimentezi. (A nu se confunda credinţa cu religia!) Şi-a ales o trupă suficient de bună pentru a-i ţine isonul, dar şi suficient de discretă pentru a nu-i lua faţa. Recunoscător propriilor începuturi sau înţelegând consistenţa unei idei de marketing, s-a apucat să descopere prin ţară chitarişti tineri. Noris este un câştig, fără discuţie. Deşi, la dialogurile de virtuozitate de pe scenă, îl cam pune în umbră pe chitaristul trupei.

A.G. îşi asezonează melodiile cu poveşti savuroase, cu vorbe de duh, cu citate celebre şi amintiri personale. Pe scenă domneşte atmosfera de blues, dar nu întotdeauna ea se transmite şi în sală. Nu e de vină nici el, nici publicul. Poate doar diferenţa uriaşă dintre cele două entităţi. Sau poate din cauză că A.G. nu înseamnă Audienţă Generală.

În timpul ultimului concert la care am asistat mi-am permis un exerciţiu de imaginaţie. Mi l-am închipuit pe AG Weinberger pe la 60-70 de ani pe scenă, cu acelaşi Gibson în mână, cântând cu vocea răguşită rafinat şi cu încă o sută de poveşti în plus. Va fi seducător. Merită să îmbătrâniţi pentru asta.