The Pixels, Sofa Surfers, Bumbapa, o producţie Fabrica

De fiecare dată când cer să îmi fie servit desertul şi apoi friptura, chelnerul mă priveşte cu suspiciune. Sâmbătă seara, pe 8 decembrie 2007, am avut surpriza de a mi se servi de bună voie şerbetul înaintea costiţei. Plecasem la un concert Sofa Surfers şi m-am întors de la un show The Pixels.

Trupa austriacă Sofa Surfers încalecă un val electronic rock, iar spre creastă îşi scot colţii influenţele R'n'B, hip hop şi funk. Albumul cu copertă roşie, intitulat tot Sofa Surfers şi semnat Wolfgang Frisch, Markus Kienzl, Michael Holzgruber, Wolfgang Schloegl, Mani Obey şi Timo Novotny (vizualuri / copertă / clipuri) este cel care a stat la baza performance-ului din Bucureşti. Piesele lor activează sufletul în imediata apropiere a everyday-life-ului, înmugurind în cotidian şi eşuând de multe ori în domestic. Sofa Surfers sunt foarte umani, uşor de măsurat în lichide corporale, kilometri parcurşi pe scenă şi emoţii minimale, bune de asortat cu cafeaua de dimineaţă sau cu geamurile larg deschise spre intersecţiile oraşului. Maratonul începe de fapt în stilul abordat: nu îţi dai seama când muzica uşoară înfloreşte în trip-hop sau când trip-hop-ul se ofileşte în R'n'B. Aşadar, am aplaudat un concert cu condiţie fizică şi multă transpiraţie, care a mizat pe interacţiunea cu publicul şi pe interpretarea personalizată a unor ritmuri mai mult decât pe o punere în scenă. Recenta lor colaborare cu realizatorii filmului Life in Loops, marele câştigător al Festivalul de Film Karlovy Vary, şi semnătura pe care o lasă pe coloana sonoră a acestuia sunt revelatoare pentru personalitatea acestor sportivi ai sentimentelor. Căldura vocii lui Mani dezmorţeşte întocmai acel trotuar care rămâne mereu întunecat pe străzile din Mexico City, New York, Moscova, Mumbai şi Tokio.

The Pixels este singura trupă de rock alternativ pe care am ascultat-o vreodată cu doi vocalişti care îşi împart în mod egal inspiraţia electro chic. Îi simt electro în primul rând, dar departe de orice produse mainstream care abuzează de această etichetă stilistică foarte in fashion, departe şi de Electric Brother sau Sensor pentru că reuşesc să spargă nişa. Sunt mult mai mult o trupă decât un proiect. Suficient de intimi cu chitara şi de nemiloşi cu tobele cât să se cheme rock. Au o textură naturală, nu se simt sintetici şi diluaţi la ascultat ca starurile rock ale naţiunii. Nu mi-i pot închipui la zilele oraşului şi nici în faţa unui public care să nu răzbată mai departe de OCS sau Vama. Spre deosebire de restul vlăstarelor indie de la noi, nu păstrează nimic din recuzita unsuroasă a rockului de taverna: neglijenţa exersată la Vama Veche, setea de bere draft sau excrescentele filosofice ale fiinţei. Experienţele parcurse în backstage străbat dincolo de The Killers, Editors sau Interpol. Din piesele lor nu s-au desfăcut doar stări, The Pixels au rostogolit către public ritmuri. Mi-a dispărut senzaţia că asist la o repetiţie, pe care am simţit-o de fiecare dată în faţa oricărei alte trupe româneşti şi chiar de câteva ori în faţa lor. Suprapunerile de voci, refrenele lipicioase, sprinturile în backing ale toboşarului şi vizualurile animate de Vali Chincişan, acordurile ambientale dintre piese, toate ţin de o sincronizare educată. Un show expus, foarte vizual şi tactil, mai puţin o experienţa intimă, dar totuşi o defilare care îţi întoarce fluxul conştiinţei pe dos. Gloanţe înghiţite, colace de salvare, Yoda săltând, ieşirea în caz de incendiu, picioare de balerină şi corpuri şifonate, animale grafice şi the rain. The Pixels înseamnă Dan Şerbănescu, Cătălin Rulea şi Alexandru Buzea. Îi găsiţi stranii, colcăitori, visători pe pagina lor de myspace, iar vineri seara în Lăptărie.

Bumbapa s-au asortat cel mai bine cu clubul Fabrica. În hala cenuşie împroşcată din loc in loc cu hainele colorate ale celor din public, cu amintirea culoarului industrial şi a toaletelor care imită setting-ul din Trainspotting, siluetele lor "funky star" s-au înfipt în scenă îndârjite şi mecanice. 3 statui ale libertăţii interpretând un hibrid space reggae şi alungindu-se către trance. I-a ajutat absenţa proiecţiilor din backgound pregătite la alte concerte, care în loc să le adâncească performance-ul îl reduceau la linii şi contururi abstracte. Pe Bumbapa mi-i pot închipui tot pe post de closing act şi în meniul unei petreceri agresive, consumiste şi colorate. Pur şi simplu au stil.