Sîntem în plină vară. Stagiunea 2007-2008, cu calendarul ei, diferit de cel calendaristic, s-a încheiat şi ea. Cu bune şi mai puţin bune, vremea bilanţurilor vine abia în sezonul rece. La sfîrşit de an. Aşa e obiceiul pe la noi.
Instituţiile cultural-artistice şi-au închis porţile, dar şi-au deschis cu generozitate braţele terasele de tot felul, ce adună şi suflarea artistică la alt regim de inspiraţie-respiraţie. Evident, nocturn-estivală. Glose, ocolişuri, paranteze ce fac viaţa suportabilă în regimul termic african, saharian pe alocuri, determinat de încălzirea globală. Astfel că şi refugiul în nordul Europei sau doar unul simplu berlinez devin soluţii salvatoare şi de necesar compromis.
Despre ce este vorba?
Aflat la Sinaia, pe o terasă unde se simţea bine şi era în largul lui cu o bere şi conturul articulat al Munţilor Bucegi în depărtare, Caragiale - tatăl, fie spus, căci progenitura lui, Mateiu, nu avea predispoziţii amical-bahice, nici muzicale - ar fi răspuns cu un aer superior sastisit amicilor ce-l îmbiau la o "preumblare în mijlocul naturii, nene Iancule!": "Lăsaţi-mă, fraţilor, nu mă puneţi pe drumuri degeaba, rămîn aici, eu am natura în cap!"
Schimbînd ce-ar fi de schimbat şi modificînd ce s-ar putea modifica şi, eventual, adăuga, să spunem şi noi, în prelungirea celor afirmate de genialul scriitor şi vajnic meloman, că datorită noilor achiziţii tehnologice nici nu mai e nevoie să ne trambalăm prin lume ca să aflăm sau să gustăm din minunile ei. Aşa putem ajunge, cu ajutorul minţii, al imaginaţiei şi imaginilor TV sau de pe Internet, în te miri ce colţ al lumii. Poţi să te bucuri fără să faci nici cel mai mic efort fizic. Nu tu bagaje, ambuteiaje pe drum, controale şi suspiciuni, rezervări neonorate şi mîncăruri expirate. Pe cînd aşa, boiereală curată, apeşi pe butoane, închizi ochii dacă nu vrei să vezi cum plouă în Elveţia, la Montreux, unde se desfăşoară faimosul festival de jazz, sau cum tună şi fulgeră în Massachusetts, la Tanglewood, unde are loc şi un festival de jazz, pe lîngă cel de muzică simfonică. Iar de festivalul de jazz de la Gărâna noastră bănăţeană, ajunsă la cea de-a XII-a ediţie, ce să mai spunem? Peisajul fabulos al Semenicului şi muzicienii adunaţi şi ei de prin toate zările ar putea să compenseze drumul şi celelalte angarale. Muzica? Cel mai simplu, pe butoane şi lucrînd pe surse, stai în balcon, la umbra unui tei, bei un ness Davidoff tare şi cu cuburi de gheaţă, te leneveşti în voie cu gîndul şi la Caragiale tatăl, şi la anii cînd nu erai atît de comod.
Te dădeai peste cap pentru vize, pentru bani de drum, la cine să dormi, pe unde să te mai opreşti sau ce să faci ca să vezi în sfîrşit incredibil de frumoasa Alegoria Artei a lui Vermeer de la Kunsthistorisches museum din Viena. Merită să continuăm sau ne oprim? Ce a fost la Montreux? Dar la Gărâna? Pe scurt, cam aşa a fost. Montreux a început pe 4 şi s-a terminat pe 19 iulie 2008. A 42-a ediţie, organizare elveţiană, cu multe piese de import, unele chiar vechi. Precum surpriza folk, protestatara antirăzboi din '68, acum cu părul alb şi vocea ei tulburătoare: Joan Baez. Şi Simon, fără Garfunkel, din aceeaşi generaţie, formaţii scoase de la naftalină, apud Tribune de Genève, dar Deep Purple şi Smoke au însemnat ceva şi pentru noi, dar ce să spunem de vedeta ediţiei, în sala Auditorium Stravinsky, Tribute to Quincy Jones, ajuns la 75 de ani şi omagiat de întreaga Elveţie. Plus alte nume mari, precum Herbie Hancock şi Al Jareau, Petula Clark - Dumnezeule, ce tineri eram! - şi Nana Mouskouri, care nu prea au treabă cu jazzul, dar adună lume pestriţă care serveşte de toate. Mai ales nume mari! Cu emoţie şi gurile realmente căscate i-am urmărit pe Marele Alb al bluesului, incredibilul John Mayall, Ain't No Brakeman in This Train, cu muzicuţa şi vibraţiile vocii lui, şi pe Sophie Hunger şi o israeliană care culege sufragii peste tot acum, Yael Naim, altă generaţie decît Baez şi Bob Dylan. Din Brazilia, pe cai mari şi ritmuri latino, Gilberto Gil, ajuns ministru, ca Adrian Iorgulescu, şi Elbe Ramolho, Milton Nascimento şi trio Jobin, plus Joao Bosco, ca la mama lor acasă.
DUNA a transmis un recital al Cesariei Evora de la Paris. Sodade sună incredibil în vocea acestei bombe de tristeţe şi sensibilitate. Ce să mai spunem, se vedea-auzea că totul e bine pus la punct. Şi Abdullah Ibrahim - pe care l-am văzut acum trei ani la Londra -, cu un fantastic Marabo Blues.
La Gărâna - 18-20 iulie 2008, ca de obicei, cu de toate, lituanieni şi polonezi, americani şi români - a fost Harry Tavitian. Nu a fost, în schimb, Mircea Tiberian. Peste tot s-a simţit entuziasmul, răbdarea şi organizarea lui Marius Giura, marele mag care adună pe Wolfsburg (Muntele Lupului), la 30 de kilometri de Reşiţa, multă muzică bună de jazz. Spre bucuria miilor de melomani care nu lenevesc, cum am făcut noi anul acesta, şi se pun la drum, cum-necum. Poate la anul o să ajungem din nou şi la Tanglewood. Şi acolo este minunat. Koussevitski şi Seizi Ozawa au lăsat urme minunate.