Observ, de la o vreme, că discuţiile cele mai interesante despre teatru se poartă, în general, nu între "specialişti" - prea obosiţi, prea plictisiţi, prea sastisiţi, ori, pur şi simplu, ne(mai)interesaţi de chestiune -, ci între persoane "civile" sau, cel mult, între un "specialist" şi un "civil". (Ghilimelele au, în cazul primei noţiuni, rostul de a-i relativiza înţelesul, respectivii fiind, după părerea mea, nu atît specialişti, cît specializaţi, ceea ce nu-i chiar acelaşi lucru, iar în cazul celei de-a doua, misiunea de a marca metafora, în teatru - probabil că şi în alte domenii - termenul civil desemnînd o persoană din afara meseriei. Produc explicaţia pentru că, după cum oricine poate constata, susceptibilitatea şi iritabilitatea sînt în creştere, pe suprafaţa României, mai ceva decît cotele rîurilor din nord-vest.) Oriunde şi oricînd veţi auzi, aşadar, un dialog pasiona(n)t, purtat, chiar şi cînd preopinenţii nu cad de acord, cu ton normal şi în termeni civilizaţi, pe teme precum diferenţele dintre artişti şi vedete sau asemănările dintre regia "tînără" şi regia "bătrînă", puteţi fi aproape siguri că interlocutorii nu stau, din punct de vedere profesional, în aceeaşi barcă. (Există, desigur - mai există -, şi excepţii, care ar trebui purtate pe braţe, în triumf. Numai că, de obicei, ele se ascund bine prin cotloane obscure, ruşinate de lipsa lor de reprezentativitate.) Dar, poate că aşa se întîmplă peste tot în lume. Aiurea!... De asemenea dialoguri am parte, periodic, şi eu, cu o jună speranţă a muncii de PR. (Nu mă pot abţine de la o nouă paranteză. Am citit de curînd, într-un supliment socio-monden al unui ziar serios, un articol care m-a complexat grav: era plin de vorbe şi acronime enigmatice precum chipsuri, branduri, CEO, HR ş.a.m.d. Poate că, în loc să se ocupe de inefabila origine a lui î din a şi să moşească Dicţionare Explicative care nu explică nimic, zăpăcindu-i, în schimb, şi pe elevi, şi pe profesori, membrii Academiei Române ar trebui să contemple un pic realitatea lingvistică din jurul lor, tot mai plină de bălării.) Explicaţie: PR este prescurtarea expresiei public relations, însemnînd, în englezeşte, relaţii cu - nu cu publicul, ci cu - comunitatea, cu tot ce se află în afara unei instituţii, unui organism, unui grup etc. (Cum se va vedea, explicaţia, aparent pedantă, are... explicaţia ei.) Cel mai recent episod al acestui serial colocvial a avut ca subiect tineretul şi preferinţele lui teatrale.
Interlocutoarea mea, care frecventează mai nou, atît din obligaţie profesională cît şi din plăcere, spectacolele bucureştene - fireşte, mai ales pe acelea unde se intră mai uşor, adică fără invitaţie sau chiar fără bilet (prea scump) - visează să aducă spectatorii pe care i-a întîlnit acolo (tineri şi foarte tineri - inutil să mai spun) şi la sînul unor teatre "serioase", de care, spune ea, aceştia fug ca dracul de tămîie; ca modalitate principală de atragere a acestor spectatori preconizează "deschiderea" teatrelor respective către tipul de texte şi de spectacole pe care ei par să le agreeze: directe, interactive, uzînd de procedee multimedia, violente ca expresivitate şi brutale ca limbaj. Cum a fost With a little help from my friends de Maria Manolescu, la Teatrul Naţional din Iaşi, regia: Radu Apostol, precizează ea cu însufleţire. Şi adaugă: "Tinerii asta vor să vadă la teatru. Altceva, să ştiţi, nu le place".
La cîteva zile după această convorbire, m-am dus la coafor. Una dintre domnişoarele de acolo, simţind nevoia să mă şi "întreţină" în timp ce îmi săpunea de zor capul, îmi povesteşte cît de trişti au fost ea şi prietenul ei, cînd, cu o seară înainte, vrînd să intre la Tache, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa, regia: Grigore Gonţaţ, la Teatrul Naţional, n-au găsit bilet şi au aflat că trebuie să se "aprovizioneze" cu multe săptămîni înainte dacă doresc să ajungă să-l vadă. (Precizare capitală: domnişoara nu ştie cu ce mă ocup.) Pentru că, zice ea mai departe, lor le place foarte mult să meargă la teatru - de fapt, mai ales ei, el prefera filmele, dar, tot cărîndu-l la spectacole, pe la "Nottara", pe la Comedie, chiar şi pe la Naţional (unde, parcă, nu-ţi vine să te duci aşa, cu hainele de la serviciu, şi ea nu prea are timp să meargă să se schimbe), l-a făcut "fan" şi pe el, care acuma o întreabă: "Cînd mai mergem şi noi la un spectacol?", şi de Tache... i-au spus toţi prietenii, că unul l-a văzut chiar de două ori. "Cîţi ani ai?", întreb eu. "22", răspunde ea. "Nu mai sînt chiar aşa tînără!"
Nu cred, totuşi, că această ultimă propoziţie este cheia aparentului antagonism dintre cele două conversaţii. Cred că lucrurile sînt mult mai simple: există tineri cărora le place teatrul direct, interactiv etc., şi există tineri cărora le place teatrul tradiţional(ist), "învechit", "prăfuit". Există (cum am constatat şi cu ocazia acelui concert de la Ateneu acompaniat de bubuielile concertului de-afară, despre care am povestit în "rubrica" trecută) tineri cărora le place Mozart, şi există tineri cărora le place Pepe. A-i băga pe toţi în aceeaşi oală, etichetată scurt "tineret", este, desigur, mai simplu şi mai comod atît pentru instituţii, cît şi pentru analişti, comentatori, "specialişti". Nu şi pentru ei, pentru tineri.