Ioana Nemeş arată ceea ce nimeni nu vrea să vadă: trecerea timpului. Opt sculpturi din plastic colorat, avînd înălţimea de 1 m metru, lăţimea de 70 cm şi grosimea de 11 cm, şlefuite să arate ca nişte lespezi funerare. Vineri, 21 martie 2008, artista a vernisat la Galeria Jiri Svestka din Praga expoziţia Time Exposure (curator Alina Şerban), o selecţie de opt zile dintr-Âun proiect mai vechi (care începe undeva între 2000 şi 2005 şi pare că nu se va termina niciodată).
Percepînd timpul-care-trece ca pe o "constantă dureroasă care face parte deja din noi", Ioana a găsit ca unică soluţie de a-l mai "tempera" (ori mai degrabă de a ne tempera pe noi din picajul în inconştienţă) încercarea de a-i conştientiza trecerea şi de a-i face, cumva, simţită prezenţa, altfel decît retrospectiv. Cum face asta?
E aproape amuzant cum Ioana Nemeş susţine că arta e o joacă adictivă şi egoistă care nu trebuie luată în serios, în timp ce gesturile ei lasă să se întrevadă o seriozitate care-ţi taie respiraţia: de mai bine de trei ani, ea îşi notează, în caiete negre Moleskine, la finalul fiecărei zile, cîteva date (de natură "psihologică şi economică", spune ea, în urma a cinci coordonate dinainte stabilite), pentru a fixa "senzaţia" acelei zile. La asta se adaugă maniera ei prea puţin informativă şi mai degrabă sculpturală de a percepe realitatea, astfel că zilele vor avea o anumită materialitate, textură, culoare. Şi chiar text.
Pasul numărul doi al acestui demers la graniţa dintre utilitate (artista îşi verifică astfel eficienţa etc.) şi dependenţă halucinantă îl reprezintă traducerea obiectului acestui proiect (timpul) în ceva vizual şi apoi expunerea lui. Să li se facă rău şi celorlalţi (am să explic mai jos la ce mă refer). Ioana este un artist vizual obsedat de conceptualism, în acelaşi timp însă e atrasă mai presus de puterile ei de zona sculpturală şi chiar tactilă a artei. Tot ce vrea este, astfel, să transpună timpul în obiecte palpabile care să traducă "senzaţia fiecărei zile" în culoare, textură plus o frază esenţială.
Pînă acum, Ioana vopsea pereţii galeriilor pentru a face vizibile zile din acest proiect. E prima dată cînd îşi permite să facă ce-şi doreşte: sculpturi tactile (pe care, da, se poate pune mîna) din plastic. De ce din plastic? Din pricina căldurii şi durităţii lui (care totuşi există!) altfel, artificiale, va explica Ioana. Acest procedeu e foarte scump, tehnologia nici nu există în România. Întîlnirea cu Jiri Svestka, proprietarul uneia dintre cele mai vizibile galerii comerciale din Praga (care îl reprezintă pe Dan Perjovschi, de exemplu), e un eveniment mai mult decît fericit pentru Ioana Nemeş. Galeria se ocupă integral de producţia celor opt sculpturi. Artista le-a şmirgheluit ulterior manual pentru a obţine efectul erodat de piatră de rîu.
Zile horror pozitive sau teribil de negative
Pe fiecare document-zi-sculptură e scrisă cîte o frază: o distilare a evenimentelor zilei cu pricina şi o esenţializare a calităţii acelui timp în urma reflecţiei retrospective. Despre aceste fraze şi despre întreg demersul ei zilnic de arhivare, lumea spune că ar fi ficţiune, că nu se poate altfel. E cel mult o ficţiune în urma distilării memoriei. Expoziţia Time Exposure spune o poveste (nouă) alcătuită din opt zile selectate din ani diferiţi. Criteriul de selecţie a fost aici intensitatea maximă aproape paroxistică. Zilele expuse la Praga, pe care Ioana a ales să le facă vizibile de aşa manieră că parcă le-ar fi înmormîntat, sînt dintre acele zile care întîi au fost percepute ca pozitive, dar apoi s-au dovedit negative sau invers. Acele zile horror pozitive sau teribil de negative, cum le spune ea. În general, reprezentările colorate ale zilelor Ioanei Nemeş au indicative de tipul (+) sau (-), pentru descifrarea sensului culorii. (Există griuri şi griuri, rozuri şi rozuri). Cele opt sînt toate marcate pozitiv şi negativ.
Ioana reuşeşte două lucruri: pune laţul fiecărei zile şi-i redă "feelingul" prin text şi culoare, pe de altă parte toarnă acel timp într-o formă palpabilă şi apăsătoare. Foarte apăsătoare. Grea şi care cheamă la resemnare. Sculpturile trebuie văzute live pentru o percepţie corectă.