România e o excepţie care nu confirmă nici o regulă: nicăieri în Europa (ori altundeva în lume) nu există atît de multe teatre naţionale ca la noi (la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Tîrgu Mureş, Craiova, Sibiu), din raţiuni de respect pentru regiunile istorice, de întărire a identităţii naţionale în zone cu populaţie majoritar de altă etnie sau... sau...
Mai mult, de vreme ce nu există nici o formă de protejare a titulaturii, în România, la o adică, oricine îşi poate inventa propriul teatru naţional (au făcut-o, deja, autorităţile locale din Constanţa). Ce înseamnă, însă, un "Teatru Naţional", care sînt mizele lui, cui se adresează o astfel de instituţie şi prin ce e ea diferită de un teatru finanţat de o primărie? E vorba doar despre protejarea moştenirii culturale, despre o misiune muzeistică? E vorba despre repertoriu? Sînt Naţionalele o oază a "adevăratei" creativităţi în contra comercialului? Sau sînt doar nişte teatre ca toate celelalte, dar cu mai mulţi bani?
Într-un moment în care condiţia de şantier (la propriu) în care se găsesc cîteva astfel de teatre (la Iaşi şi Cluj, iar Bucureştiul va urma) dă şi speranţa unei regîndiri a principiilor lor de funcţionare, iar noua lege privind finanţarea instituţiilor de spectacol le va schimba cu totul perspectivele, întrebările care aşteaptă un răspuns devin stringente. Observator cultural prezintă cîteva puncte de vedere despre prezentul şi perspectivele Naţionalelor româneşti, punînd astfel o piatră de temelie pentru o adevărată dezbatere.
Nu uitaţi: Aplaudaţi doar dacă - şi cît - vă place! O campanie iniţiată de LiterNet.