Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş poate fi considerat unul tînăr, el dobîndind acest statut în 1978 şi funcţionînd cu trupă de limbă română doar de vreo patruzeci de ani, trupă la care mă voi referi în cele ce urmează (pentru că există în cadrul acestui teatru şi o trupă de limbă maghiară, care însă nu face obiectul prezentei analize). Oferta în sine a fost variată de la început (dacă răsfoim volumul aniversar tipărit cu ocazia împlinirii celor 40 de ani de existenţă a trupei române), dar întotdeauna se ridică întrebarea (atît de necesară) dacă această cantitate poate fi acoperită şi de calitate. Personal, în loc de bifarea a nouă premiere pe stagiune (cum zice în volum, deşi nu cred că mai e cazul în prezent), ar fi de preferat să se monteze mai puţine spectacole, dar care să stea în picioare.
Dacă accesăm site-ul de internet al Teatrului Naţional (www.tntgm.ro), pe lîngă faptul că acesta nu este aproape niciodată adus la zi, remarcăm următoarea frază pe pagina iniţială: "Versiunile scenice rafinate, interpretate cu multă sensibilitate, atrag în fiecare an un număr mare de spectatori". De aici putem porni pentru a încerca să înţelegem situaţia actuală a acestui teatru.
Pînă în 2000, mai precis în deceniul anterior schimbării lui 1 în 2, instituţia despre care discutăm acum avea o anume prestanţă în Tîrgu Mureş şi în ţară, fiind în acelaşi timp o prezenţă notabilă şi pe la diverse festivaluri, reuşind să adune premii, ba pentru spectacole, ba pentru interpretare. Nume precum Theodor Cristian Popescu, Horaţiu Mihaiu, Gavril Cadariu, Tudor Chirilă, Anca Bradu, Radu Afrim, spectacole precum Eu cînd vreau să fluier, fluier, Nascendo, Priveşte înapoi cu mînie (în versiunea de la vremea respectivă), Cei care făuresc imperii, Job, Alge (Bernarda's House Remix) reuşiseră să lanseze teatrul pe o traiectorie favorabilă, impunînd nume de artişti şi de spectacole, stîrnind comentarii şi discuţii, iniţiind dezbateri prin presă. La un moment dat, au existat şi două ediţii ale Festivalului Internaţional Dramafest, organizat în colaborare cu Naţionalul, festival iniţiat de Alina Nelega, a cărui vină a fost că urmărea promovarea textelor de teatru de la un anumit nivel calitativ în sus, că stîrnea discuţii, că punea întrebări, sau cele două ediţii ale Întîlnirii Şcolilor şi Academiilor Europene de Teatru, organizate de Vlad Rădescu. Aceste festivaluri au murit însă rapid, iar Naţionalul a mai închis o uşă.
Din 2000 încolo, spectacolele despre care merita să vorbeşti au început să se împuţineze tot mai mult. Alge, regizat de Radu Afrim, a dispărut de pe afiş după vreo trei reprezentaţii, motivîndu-se lipsa drepturilor de autor, lăsînd în schimb loc unui scandal în urma căruia regizorul (la momentul respectiv, angajat aici) şi-a dat demisia şi a plecat la alte teatre, să strîngă premii pentru ele. Mai apoi, Horaţiu Mihaiu s-a reorientat, o mulţime de regizori şi-au pus traista în spate şi şi-au văzut de drum, o parte din actori şi-au reconsiderat poziţiile: Diana Văcaru a luat drumul Sibiului, Suzana Macovei (care se lansase bine de tot în Job, în regia lui Radu Afrim) a plecat la Oradea, Nicu Mihoc a demisionat şi a pus bazele propriului său teatru (Teatru 74), Dan Glasu a demisionat la rîndul său şi a plecat şi el la Sibiu, în acest moment fiind nominalizat la Uniter pentru rolul Şamraev din Pescăruşul de la Teatrul Naţional din Sibiu, Theo Marton a demisionat şi el în octombrie 2007, alţi actori au început să aibă colaborări tot mai intense cu alte teatre din oraş, dat fiind că în Teatrul Naţional deveniseră aproape invizibili. Ceilalţi artişti (care au mai rămas), fiind solicitaţi doar pentru roluri mediocre în spectacole submediocre, au început să prezinte semne evidente de plictis, plafonare, deprofesionalizare, lipsă de interes.
Au urmat apoi micile scandaluri cu iz de tîrguşor plictisit, care nu mai are ce bîrfi, referitoare la angajarea a diverşi actori sau diverse actriţe prin diverse concursuri, dar ceea ce este interesant este că tocmai aceste persoane, angajate, cum ar veni, cu acte în regulă, sînt printre cele mai puţin solicitate. Prin urmare, la capitolul trupă stăm prost spre foarte prost. Pe pagina de internet a teatrului se pot vedea fotografiile actorilor şi actriţelor, dar unii dintre ei au rămas doar cu poza acolo, pentru că prin spectacole nu prea mai apar sau nu mai apar deloc, alţii s-au pensionat şi mai joacă din cînd în cînd în regim de colaborare, fără a impresiona în vreun fel, restul se remarcă prin prestaţii mediocre, deşi la unii dintre aceştia (foarte puţini, de altfel) se vede că ar putea şi că ar vrea să facă mai mult.
Problema unui astfel de teatru este aceea că, spre deosebire de teatrele independente sau măcar semiindependente, el merge înainte chiar şi cu sala goală sau cu spectacole care mor după trei reprezentaţii din lipsă de spectatori (printre altele). Nu de puţine ori publicul este cel acuzat de faptul că replicile actorilor se lovesc de scaune goale, dar ceea ce de multe ori se uită este faptul că şi publicul, atunci cînd nu are ce vedea într-un loc, migrează repejor spre altul (fericit acel public care, aşa cum se întîmplă la Tîrgu Mureş, în ce priveşte teatrul, are şi alte opţiuni pe lîngă Naţional).
Dacă ar fi să enumerăm acum toate spectacolele mediocre sau submediocre prezentate pe scena de la Naţional, de cînd mileniul şi-a schimbat prefixul, am ajunge la un pomelnic de peste douăzeci de titluri, ceea ce, pentru o perioadă de cîţiva ani, este nepermis de mult. Nu stau să le enumăr acum, am mai făcut-o cu alte ocazii, dar sînt oricînd la dispoziţia oricui doreşte să luăm lista punct cu punct. Nici nu e de mirare că oamenii nu mai prizează nimic din ceea ce li se oferă, dată fiind lipsa totală de strategie în atragerea de spectatori, lipsa de coerenţă a stagiunilor (din care nu se mai înţelege nimic) şi atitudinea de castă închisă, aerul de superioritate care se degajă chiar de la intrarea în clădire. Pînă acum un an-doi, de exemplu, înainte de deschiderea fiecărei stagiuni se anunţau premierele. Puţine dintre cele anunţate chiar ajungeau pe scenă, fiind de cele mai multe ori înlocuite de montări încropite la repezeală, diminuînd astfel credibilitatea acestei instituţii: cînd anunţi patru titluri şi ieşi la lumină cu unul singur, iar pe celelalte le înlocuieşti cu te miri ce, nu mai ai de ce să te minunezi că nu-ţi mai calcă nimeni pragul. Oricum, în ultimul timp s-a renunţat şi la această practică, totul transformîndu-se într-o mare surpriză (pentru cei care mai au puterea şi nervii să se mai lase surprinşi).
În prezent, aşadar, iată care este situaţia: directoratul îi aparţine lui Cristian Ioan, la activ cu o sacoşă de montări, care în cel mai bun caz pot fi catalogate drept mediocre, dacă nu adevărate dezastre (vezi Cîntăreaţa cheală de Ionesco, Ograda miracolelor, după fabulele lui La Fontaine, în care am avut şocul de a vedea numele sponsorului fluturat prin scenă în mod ostentativ, Bigamul 1 şi Bigamul 2 de Ray Cooney etc.) şi care organizează anual Festivalul de Teatru Imagine, care festival, pe lîngă faptul că pare a strînge la un loc toate spectacolele ratate din ţară, nici nu-şi respectă profilul.
La capitolul regizori angajaţi figurează Kincses Elemer, care în ultimul timp dă vădite semne de oboseală şi lipsă de imaginaţie, şi Liviu Pancu - despre acesta, în cel mai bun caz se poate spune că promovează o estetică rămasă un mister pentru cei care şi-au format cît de cît gusturile în materie de teatru, iar în cel mai rău caz se poate spune că evoluează cu nonşalanţă între kitsch şi lipsă de coerenţă la fiecare spectacol montat. La scenografi figurează Klara Labancz (repetitivă pînă la epuizare, singura curiozitate faţă de scenografiile create de domnia sa fiind legată de numărul de oglinzi care o să apară în scenă), Ioana Popescu (un scenograf cu simţ al culorii şi al proporţiilor, dar şi cu o tendinţă de a supraaglomera din cînd în cînd), şi Judith Dobre Kothay, care lucrează aproape exclusiv cu trupa de limbă maghiară.
Trupa, aşa cum arătam şi mai sus, este în acest moment neomogenă, în cea mai mare parte cu resurse limitate sau foarte limitate, actorii şi actriţele care într-adevăr au ceva de spus regăsindu-se de obicei prin montări ale altor teatre din oraş (deşi nici aceasta nu este o regulă). Se desprind aşadar, la mare distanţă de ceilalţi, actori precum Elena Purea Todoran, Monica Ristea Horga, Marius Turdeanu, Dan Rădulescu, Ionela Nedelea, Ion Vîntu, Răzvan Vicoveanu, Elena Moaleş, Roxana Marian, Mihai Crăciun, Mihaela Mihai, Costin Gavază, în mare parte actori la început de carieră, care se pot face remarcaţi pe scenă, restul, în afară de veterani, complăcîndu-se într-o semiinvizibiliate justificată, în unele cazuri, de faptul că nu pot da mai mult, în alte cazuri fiind ignoraţi din diverse motive (care probabil ţin de culise). Că tot am amintit de veterani, trebuie menţionaţi Mihai Gingulescu, unul dintre fondatorii trupei de limbă română, Iolanda Dain, Ion Fiscuteanu, care a murit în 2008, dar a lăsat în urmă, pe lîngă rolurile de pe această scenă, nenumărate roluri în film, dintre care cel mai cunoscut este, evident, domnul Lăzărescu, sau Vasile Vasiliu, şi el trecut în nefiinţă acum cîţiva ani.
Una peste alta, situaţia, aşa cum se prezintă ea la această dată (cu două premiere scoase la rampă, anume Cel care primeşte palme de Leonid Andreev, în regia lui Kincses Elemer, şi Opera de trei parale de Bertolt Brecht, în regia lui Liviu Pancu, din care cea din urmă putînd fi luată etalon pentru ceea ce înseamnă dezastrul absolut pe o scenă de teatru) este mai mult decît albastră.
Ca o concluzie, directoratul lui Cristian Ioan înseamnă, aşadar, nenumărate montări în regie proprie (în ce sens doriţi dvs. să o luaţi) şi epurarea instituţiei de scenografi, regizori şi actori care chiar au/aveau ceva de spus. Oricum, atît timp cît un teatru care poartă numele de Naţional este prezent doar în presa locală, cu articole pline de adulaţie, dar nu stîrneşte interesul presei naţionale, prezenta echipă managerială poate dormi liniştită (ceea ce de fapt şi face, doar că din somnul lor se naşte monstru după monstru). Întrebările care se ridică în mod firesc sînt cît de jos se poate ajunge, unde este de fapt această limită de jos şi cît îi va lua Teatrului Naţional să se redreseze după ce va fi trecut peste catastrofă.