La vremea premierei îndoliate cu Hamlet, în 2002, scriam: Pentru Vlad Mugur, teatrul nu e un relicvar, ci un şantier din care se poate naşte o casă, un regat, un destin pentru actori şi teatrul lor. Poate mai mult decît spectacolul însuşi, acest destin este sensul testamentului lui Vlad Mugur pentru actorii teatrului pe care l-a condus şi la care s-a întors după ani de refuz şi nenumărate ezitări. O analiză a stării artistice şi instituţionale a Teatrului Naţional Cluj ne obligă să pornim de la acel moment de răscruce, pentru a vedea în ce măsură Naţionalul clujean a ştiut să construiască acel destin pe care Vlad Mugur şi-l dorea pentru teatrul de care l-au legat, de-a lungul anilor, sentimente contradictorii: dragoste, deziluzie, speranţă.
Hamlet-ul final de la Cluj e invocat şi azi (de toată lumea, nu doar de actori) ca un moment de apogeu pe care instituţia se străduieşte încă să-l reediteze. De atunci încoace, strategia repertorială licitează cartea regizorului vedetă, chemat să mobilizeze şi să coaguleze energiile artistice ale teatrului în jurul "spectacolului eveniment", cu o propunere repertorială care, de regulă, îi aparţine. Regizori importanţi au fost invitaţi să monteze, de la dramaturgie clasică la texte "extrem" de contemporane. Andrei Şerban ţine afişul a doua stagiune cu trei spectacole controversate, toate din dramaturgia contemporană (Purificare, Rock'n'Roll şi Don Juan în Soho), în timp ce montările sale din celelalte teatre transilvane (Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu- Pescăruşul, Teatrul Maghiar de Stat Cluj - Unchiul Vania) scriu, cu relectura Cehov, istoria celei de-a doua reveniri în teatrul românesc, confirmată de proaspetele nominalizări la Premiile Uniter 2008.
După stagiuni de amînare, Tompa Gábor a montat la naţional, nu un "Caragiale" promis, Scrisoarea pierdută cu care ne-a bulversat în 2005 la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, ci o reeditare a Regelui Lear. O reluare a spectacolului montat la Teatrul Vig din Budapesta în 2001, nefinisată în varianta de la Cluj. Îl regăsim pe Tompa Gábor în proiectul stagiunii în curs, cu o reeditare a spectacolului (sperăm şi a succesului) Cîntăreaţa cheală de la început anilor '90. Proiectul stagiunii promite prezenţa lui Silviu Purcărete cu un titlu deocamdată rezervat, asupra căruia proiectăm de asemenea speranţa evenimentului.
Privind cîteva stagiuni în urmă, îl regăsim în seria regizorilor invitaţi pe Alexandru Dabija cu o variantă la Colonelul Pasăre de la Bulandra, Colonelul şi păsările (Hristo Boicev) din 2003, şi Pygmalion (G.B. Shaw), spectacole care au ţinut afişul o stagiune. Cartea unică a regizorului vedetă a oferit, în multe cazuri, relecturi ale unor spectacole mai vechi sau mai noi din palmaresul artiştilor invitaţi şi a grevat parte din bugetul stagiunii, nemailăsînd loc altor proiecte de anvergură. Rămîn spectacolele studio de la Euphorion, one-man/woman show, colaborările cu Teatrul Imposibil (care aduc pe afiş dramaturgia românească nouă: Saviana Stănescu, Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Ioan Peter ş.a) şi spectacolele preluate de la Facultatea de Teatru şi Televiziune, care diversifică semnificativ oferta dramaturgică şi răspund altui segment de public. Studioul propune, Sala Mare consacră, am concluziona reductiv, privind ambitusul repertorial.
Dacă privim statistic afişul ultimelor cinci stagiuni, bilanţul e pozitiv. Shakespeare, Goldoni, Moliere, Caragiale, A. Jarry, Euripide, Ionescu, Cehov, Blaga, Shaw, Gogol, montaţi la Naţional, respectă regula teatrului de repertoriu, unde dramaturgia "clasică" răspunde segmentului principal de public. Pe de altă parte, publicul tînăr e servit, cu text contemporan străin şi românesc. E împlinită şi a doua menire a unui teatru naţional, de a identifica şi pune în circulaţie piese originale de interes în epocă: Sarah Kane (cap de afiş), Matei Vişniec (Mansardă la Paris... e un text scris la comanda teatrului), Patrick Marber, Irvine Welsh, Tom Stoppard, Mihai Ignat, Dumitru Cerna, Visky András. Fără să producă marele spectacol, care trece de graniţa gustului mediu, montarea textului nou a provocat în cazul Sarah Kane dispute aprige în mediul teatral românesc, supărări şi puneri la zid ale criticii, dar şi nominalizări şi premii Uniter pentru performanţă actoricească.
Dacă mare parte din autorii amintiţi mai sus nu au rezistat pe afiş mai mult de două stagiuni, recordul longevităţii la Naţional îl deţine Zbor deasupra unui cuib de cuci (1998, regia Marius Olteanu), urmează Bolnavul închipuit (2002), spectacolul istorizant al Sandei Manu, îmbătrînit însă după 6 stagiuni. Logodnicele aterizează la Paris (2001) are acelaşi destin longeviv cu vedeta spectacolului, Florin Piersic. Backgroundul unui film celebru, o montare în trena reteatralizării şi actorul vedetă sînt ingredientele succesului la publicul (de) naţional.
Paradoxal, categoria experimentului teatral coregrafic e zona cea mai incitantă a afişului. Cu L'Oublie (de George Banu, 2001) care ocazional se joacă încă, Mihai Măniuţiu inaugura în creaţia sa experimentul teatrului coregrafic. O nouă etapă, colaborarea Vava Ştefănescu - Mihai Măniuţiu a produs trei spectacole de succes: Solo on line, Julieta (de Visky Andras) şi O vară fierbinte pe Iza, care mi se par şi cele mai proaspete propuneri ale afişului, care-şi asumă prospectarea unor spaţii expresive originale şi experimentul la graniţele limbajului teatral.
Spectacole premiate şi apreciate de critică, ca Exact în acelaşi timp sau Alcesta, ambele semnate Mihai Măniuţiu, sînt momente importante în peisajul accidentat al ultimilor ani. Ubucureşti (regia Mona Chirilă) nu poate fi omis din această categorie, dar cu viaţă scurtă, poate tocmai datorită curajoasei viziuni regizorale. Mona Chirilă, regizor angajat al teatrului, a produs de altfel spectacole demne de reţinut: amintitul Ubucureşti, dar şi Mantaua, Travestiuri sau Slugă la doi stăpîni (2003), ultimul - din categoria succesului de afiş longeviv.
Gustul publicului dictează afişul, e un poncif pe care nu-l depăşim dacă privim lista succeselor de casă la Naţional. Raportul dramaturgie clasică/dramaturgie nouă e echilibrat, iar publicurile se împart deocamdată geografic: sala mare, sala studio. Relaţia teatrului cu societatea rămîne în cadrele convenţiei scenă-sală, iar experimente în zona teatrului de intervenţie socială s-au produs accidental (Penitenciar, 2001), rămase fără ecouri.
În relaţie cu Ministerul Culturii şi Cultelor, unic ordonator de credit, Naţionalul clujean se confruntă cu incertitudinea şi momentele de bîlbîială devenite regulă de funcţionare a societăţii româneşti. Clădirea teatrului, de început de secol XX, o piesă din lanţul arhitectonic european Hellmer şi Fellner, a împlinit în 2006 centenarul. Se dorea o aniversare care să găsească teatrul complet renovat. Lucrările, începute în 2004, aveau termen de finalizare doi ani. Pe circuitul financiar ordonator de credit - executant, trei acte adiţionale au prelungit termenul de încheiere a lucrărilor la care se angajase firma cîştigătoare a licitaţiei, Romconstruct Holding. Decembrie 2006 a trecut anonim, cu schela ridicată pe faţada clădirii.
Între timp, exteriorul clădirii şi-a recăpătat prestanţa, deşi lucrarea e încă nerecepţionată. Atunci cînd speram o înscriere în cursul firescului, ne-am împiedicat din nou, penibil, la renovarea acoperişului, a interiorului clădirii şi a sălii mari. Anunţate vara trecută ca iminente, reparaţiile interioare urmau să paralizeze două stagiuni şi au justificat elaborarea unei strategii de avarie, care să permită derularea activităţii artistice, cel puţin cu spectacolele studio adaptabile altor spaţii de joc. Într-un Cluj fără săli disponibile de spectacole sau expoziţii, s-au găsit spaţii alternative de joc şi variante pentru stagiunea de şantier. Banii promişi însă în fierbinţeala verii n-au mai ajuns la Cluj. Toamna lui 2007 a găsit teatrul cu lucrările suspendate şi cu certitudinea depăşirii pentru a treia oară a termenului limită: 31 decembrie 2007. În plus, starea precară a instalaţiei de încălzire a impus debranşarea centralei termice.
Între timp, Ministerul Culturii a delegat unei unităţi de management accesarea fondurilor europene pentru finalizarea lucrării. La orizont se întrevede, de la înălţimea schelei, o nouă licitaţie pentru desemnarea firmei care să preia lucrarea. Groapa din tavan (plouă la propriu în sala mare) a înghiţit planurile repertoriale, oricum calibrate pentru condiţiile de şantier. Prin octombrie, soluţia dificil negociată a rebranşării centralei termice a făcut funcţională sala de spectacole şi a relansat stagiunea (după mobilizarea relaţiilor sociopolitice). Între soluţia de avarie şi aşteptarea noii echipe de meşteri, reluarea unor spectacole mai vechi (Gaiţele, regia Gelu Badea), preluarea spectacolelor studenţeşti de la Facultatea de Teatru sau premiere negociate în ultimul moment rămîn soluţiile stagiunii, aflată în echilibru fragil pe schela înălţată acum patru ani.
Şantierul pare să fie cuvîntul care caracterizează Teatrul Naţional Cluj. Un şantier care restaurează clădirea de patrimoniu; un alt şantier, interior, explorează curajos, asumîndu-şi riscuri, proiectele regizorale ale artiştilor invitaţi. Actorii au îmbrăcat fără rezerve salopeta de lucru, în workshop-uri sau spectacole experimentale din care se conturează lent profilul trupei întinerite, aflate în concurenţă tacită cu cea a colegilor de la teatrul maghiar. Distingem clar schelăria şantierului, în ritmul căruia se produce sincronizarea TNC la spiritul timpului. Rămîne de găsit soluţia pentru o delicată problemă de fizică: atingerea rezonanţei între ritmului şantierului şi cel al schimbării lumii din jur.